Premium
Un poem în proză cu o atmosferă de basm. Cea mai bună carte în proză a autorului, își începe Stelian Țurlea prezentarea în Mediafax.
Péter Demény, născut în 1972, este scriitor, poet, traducător, publicist, profesor la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și redactor la revista literară Látó din Târgu-Mureș. A publicat de-a lungul timpului poezie, proză, eseuri, studii critice și publicistică literară.
„Splendidul mistreţ”, cartea pe care o semnalăm astăzi, considerată deja cea mai bună scriere în proză a autorului, este un basm la frontiera dintre timp și netimp. Asemănat cu un poem în proză cu o atmosferă de basm, combină misticul cu luciditatea.
Scriu editorii: „Katerina este domniță și, uneori, pasăre. În decorul crenelat al castelului părintesc – doar o sugestie a unei vechi orânduiri feudale – părinții săi nobili și curtenii arată cruzimea și lipsa de deschidere a oamenilor. Dar Katerina caută o stare de grație, iar setea ei de împlinire pare să se astâmpere numai când gustă din exuberanța guvernantei Odile și din îmbrățișările unor iubiri profunde, însă răvășitoare. Între Cerdacul Soarelui, tărâmul celei mai intense fericiri, și Casa del Pasado, unde numai dâra de regret a mai rămas din voluptatea trăită cândva, se îngână țipătul și șoapta unei femei debordând de pasiune, lumină și sfâșiere. Va reuși oare să-și găsească ea libertatea? În narațiunea fluidă, cu atmosferă de vis, și de amintire, se întrepătrund stări și întâmplări de pretutindeni și de nicăieri, ale oricui sau poate ale nimănui.”
Iată un exemplu de stil:
„Asta înseamnă pentru voi fericirea? Să miros duhorile unui bătrân? am strigat și mi-am luat zborul prin fereastră. Asta era unica posibilitate înainte de a mă constrânge la ceva cu care nu aveam nicio legătură, la fel cum m au obligat cândva la viaţa asta, când m-am născut; era unica posibilitate, miraculoasă însă, m-au și admirat destul pentru ea și, de ce aș nega, chiar că trebuie să fi fost uluitor, trebuie să fi fost uimitor cum, deși om, dar pe jumătate pasăre deja, binecuvântată cu darul zborului, am ieșit pe fereastră și acolo, cu ajutorul curenţilor de aer, mi s-a despletit treptat părul minunat, ţinut mereu în strânsoarea cozilor în castel, deși în realitate își dorea necontenit să scape din frâu, și m-am despletit și eu, eul meu adevărat, pentru că întotdeauna am considerat că eul meu adevărat e această minunată pasăre aurie, cea care se poate bucura, deși nu are niciun motiv de bucurie, poate fi liberă, deși viaţa nu-i altceva decât robie legată de glie, care îngăduie doar infima fericire a fâlfâitului de aripi; pluteam, pluteam spre cer, de parcă nici ca pasăre nu eram una, stol întreg, așa cum nici ca om nu eram unul, iar astăzi am ajuns să cred că și din pricina asta nu puteam fi fericită și poate de aceea am avut parte de o fericire de alt fel, una cum nu pot resimţi cei în care nu locuiește o pasăre. În mine, de multă vreme deja, e o sfâșietoare, o imensă liniște.
Bietul meu Diego! De când nu te am văzut, nu mai zbor.
La început doar mă zbăteam, loveam aerul, deși aș fi vrut să lovesc cerul, dacă tot nu puteam s-ajung până la Dumnezeu, căci distanţa până la el e de nestrăbătut, nu există atâtea bătăi de aripi câte te ar putea duce până la el, deși câteodată, ca și acum, chiar că m-aș fi așezat măcar pe pervazul lui, dacă nu mi ar fi îngăduit să intru în cameră; dacă până la el nu-i chip s ajung, măcar până la cer, imploram și strigam, în sinea mea, desigur, și puteam fi cu adevărat fericită dacă, precum regele de odinioară, care a pus să fie biciuită marea, puteam face același lucru cu cerul, deși cu certitudine marea a tălăzuit în continuare de parcă nici nu i-ar fi plesnit suprafaţa; mă zbăteam ca o muscă într un pahar, și cu adevărat eram prinsă înăuntru, n-aveam nici aer, mă simţeam de parcă aș fi fost într adevăr într un pahar imens, oricât de mare ar fi spaţiul interior, omul simte totuși că se sufocă, îl apasă ceea ce nu există, care există prin faptul că lipsește, care există cumva prin contururile sale, prin faptul că-i zărești limitele; mă zbăteam și mă zbăteam, șuieram ca pădurea în furtună, și n-a rămas copac neatins în mine, totul era mâzgos, fulgere îmi brăzdau noaptea, trosneau și pocneau crengile, apa de pe frunze cădea cu stropi mari, animalele fugeau îngrozite; a venit apoi vremea liniștirii, furtuna se domolea treptat, poate am înţeles că nu se poate face nimic, pentru că cine vine pe lume, acela trebuie să trăiască în această lume, în acest pahar mizerabil, cu pereţi de sticlă, din care poţi privi în afară, dar n-ai cum să știi spre ce și mai ales de ce, de ce, de ce, dacă tot nu poţi zbura afară din el.”
Péter Demény – Splendidul mistreț. Traducere din maghiară de Kocsis Francisko. Editura Curtea Veche, colecția Byblos. 206 pag.
