Premium
„Varianta corectă a bunului jurnalist încă nu a dispărut” – Ninel PEIA, deputat PSD Ilfov
Pe la începutul anilor 90, după Revoluţia care nu are nici acum teroriştii de care ar fi mare nevoie, a explodat presa. Cumpăram, ca mulţi alţii, kilograme de publicaţii, unele bune, altele proaste. Era destul pentru toţi şi pentru toate. Tot pe atunci se detaşau nume de jurnalişti pe care îi admir şi astăzi, alături de alte nume de jurnalişti care n-aveau cum să fie jurnalişti vreodată. Şi nici nu sunt. În schimb, atunci am înţeles ce important este un gazetar, de la cel de teren, până la editorul lui, şi mai sus, la managerii diaboloc de versaţi. Astăzi ştiu mecanismele presei şi sunt mâhnit că numărul jurnaliştilor scade pe zi ce trece. Cauzele sunt multiple: de la spectrul foamei la lehamitea de a trage de un subiect ca de câine mort. S-a ajuns la aşa o secetă de subiecte încât mai totul a devenit subiect. În mare parte, nu se mai fac selecţii şi părerologii de serviciu sunt nevoiţi să sape după idei până la cortexul vecinului numai ca să pară că ştiu, pricep, au studiat şi sunt capabili să aibă opinii pertinente pentru orice prostioară abordată în termeni ritoşi, cu o patimă semisufocată de decenţa pe care şi-o impune fiecare dintre aceşti figuranţi. În plus, se pierde mult timp cu bătutul apei în piuă, nu se mai trag concluzii, puţini îşi mai asumă calitatea de vector de opinie. E drept, televizorul a ucis adevărata presă, aceea scrisă care cere şi astăzi anumite calităţi şi dezvolatrea unui al şaselea simţ, „nas-ul” pe care e musai să-l posede şi cel mai comun ziarist.
Ziariştii, spuneam, erau idolii mei în lupta pentru alungarea ceţii din minţile românilor. Unii sunt şi astăzi idolii mei, alţii deabia se cizelează, alţii încă îşi caută un drum spre o altă frumoasă meserie. Multă lume îi aranjează pe ziarişti pe diferite niveluri de profesionalism: reporter, redactor, reporter special, editorialist. Foarte bine, ierarhia este necesară cu condiţia să nu fie arbitarar impusă. Idolii mei erau şi reporteri, şi scriitori de reportaje minunate, şi editorialiştii cu ţâfnă şi nerv care îşi permiteau luxul să despartă lumea în alb şi negru. Minunate creaturi, maeştrii strunirii celor mai tentante furtuni mentale. Magicieni ai cuvântului, încolţitori de personaje golite pe dinăuntru de sentimente omeneşti, mai câini decât câinii când era nevoie. Îi devoram citind şi pe cei pe care îi bănuiam de atunci de fariseism şi trădare. Sau cealalta categorie: comercianţii propriei materii cenuşii pentru echivalentul a două baterii de Fetească, pe seară, când pantofii îi strângeau de le sărea sângele prin piele. Când nici neveste lor nu voiau să-i vadă. Şi îi înţelegeam, pentru că, sunt convins, gazetarii sunt, de cele mai multe ori, mai oameni decât toţi ceilalţi oameni.
Spuneam că informarea în viteză a ucis presa scrisă, cel puţin în România. Da, întotdeauna, cantitatea va îndepărta calitatea. Ea va fi înlocuită de diverse artificii, unele atrăgătoare, altele care insultă şi cel mai elementar intelect. Presa de acum, de la noi, nu diferă mai deloc de ceea ce se petrece în această breaslă în mai toată lumea. Ziarul de cinci minute a ajuns regula de aur a străzii. Mai sus, în alte straturi, se consumă altfel de presă. Dar arată tot ca de cinci minute, hai, poate şapte. Aşa şi la noi. Jurnalismul s-a nişat până la o subţiere aproape transparentă.
Cu toate acestea, venerez în continuare această meserie, pentru că în ea vei găsi mereu acele, „pietre tari” care sunt născute pentru job-ul ăsta, unul care te solicită deseori 24 din 24, 7 din 7. Există şi acum, şi vor mai veni.
Un lucru însă mă irită, de câţiva ani încoace. Este vorba despre absurdele discuţii despre deontologia profesională. Sterile şi inutile. Mai mult, deontologia asta e folosită tot mai des ca un fel de măciucă pentru altoit jurnalistul. De către nişte siniştrii cugetători al căror scop în viaţă este inventarea de cât mai multe obstacole în viaţa oamenilor, în speţă a ziariştilor. Agitatorii „deontologiei profesionale” de cele mai multe ori n-au făcut o investigaţie, nu s-au băgat în canale cu aurolacii şi n-au dat jos nici un ministru veros. Agitatori sterili. Dacă personajele astea ridicole ar fi fost la putere prin gazetele vremii, Watergate era şi acum un vis, filmul „Spotlight” ar fi luat premiul „minciuna nopţii” în loc de Oscar, şi corespondenţii de război şi-ar fi tăiat, judicios, venele. Mai prin anii 30, se vehiculau cele 10 porunci ale presei engleze. 10 sentinţe de mare bun simţ. Era şi este de ajuns.
Şi apropo de aceste porunci, priviţi-o pe prima. Da, exista încă de pe atunci o „lege a defăimării” şi nu se mai isteriza nimeni. Prea multă fandaxie în spaţiul public, domnilor, mult prea multă!
Ninel PEIA,
Deputat PSD Ilfov
