Premium
Parlamentarii au mai găsit un truc prin care să-și scape colegii de mâna lungă a justiției. Astăzi, Cristian Rizea e beneficiarul. Acum câteva luni, a fost Elena Udrea. Ce-i drept, între timp, și Mădălin Voicu a răsuflat ușurat că nu ajunge în fața unui judecător de drepturi și libertăți. Trucul e simplu și o să aflați îndată și la ce servește el.
Până de curând, cererile de încuviințare a rețineri și arestării erau date într-o singură rundă de vot. Acum se dau două voturi: unul pentru reținere (24 de ore), celălalt pentru arestare (30 de zile). Pentru reținere e nevoie doar de decizia procurorului, pentru arestare e nevoie de un judecător care să aprobe mandatul.
În Parlament, deputații sau senatorii votează liniștit pentru reținere, dar, la fel de liniștit, resping arestarea. Trucul servește la adormirea publicului, din ce în ce mai frustrat de faptul că un demnitar are imunitate în fața procurorilor și judecătorilor, în vreme ce oamenii simpli, nu. Prima știre este cea cu reținerea. ”Breaking news”, ecrane TV îngălbenite, vestea vine să satisfacă așteptările ”sângeroase” ale mulțimii: s-a aprobat. Mai trece o oră, unii poate deja se vor fi îndepărtat de televizoare, alții nu mai sunt atenți la continuare: arestarea se respinge. Rămâne cel mult un sentiment amestecat de lehamite și confuzie. Românul simplu oricum nu face deosebirea între reținere și arestare. S-a dat, dar nu s-a dat, nimeni nu mai înțelege nimic. Așadar, un bun truc pentru salvarea măcar pe jumătate a castei parlamentare, care-și salvează colegii din situațiile dificile.
De ce parlamentarii se opun acerb atunci când vine vorba de arestarea unui coleg? E cumva pe principiul ”corb la corb nu-și scoate ochii”? Probabil și asta. În realitate, conducerile partidelor mari mai au un interes foarte particular. Acela de a nu devaloriza funcția de parlamentar. Cine urmărește rarele dezvăluiri ale unor lideri politici despre cumpărarea locurilor de deputat/senator, înțelege că nimic nu e pe gratis în acordarea acestor funcții. Nu vine nimeni să-ți propună să candidezi doar pentru că ești bun, frumos, deștept și dedicat comunității. Ești înrolat într-o armată legiuitoare care execută diverse ordine, cele mai multe împotriva intereselor colective.
Uneori mai ești distribuit și în misiuni ”sinucigașe”, pentru care organele de anchetă te-ar putea lua la întrebări. Din toate astea ai și tu partea ta de profit. Și-atunci e normal să contribui și tu cu ceva la punerea pe listele de candidați. O ”investiție”, așadar. Care poate să însemne câteva zeci de mii de euro sau mai mult, bani care, chipurile, până acum, mergeau la campania partidului. De anul ăsta, însă, nu mai poate fi folosit nici măcar acest pretext, pentru că schema finanțării campaniilor arată altfel: se face la buget și sumele sunt drastic limitate.
Așadar, banii merg, ca și până acum, doar că fără un pretext, spre elita partidului: șefii și șefuleții, cei care te propun, cei care se zbat să-ți găsească un loc pe listă. Competiția pentru atenția șefilor potenți va fi și mai acerbă în 2016, pentru că se va reveni la votul pe listă, iar acești șefi, un fel de brokeri de candidaturi, vor câștiga și mai mult. Dacă un deputat sau senator ar putea fi arestat cu atâta ușurință prin votul colegilor săi, cine s-ar mai înghesui să dea bani ca să prindă un loc eligibil? Cât ar mai costa un loc care nu îți mai asigură o protecție în fața autorității judiciare?
Președintele PSD, Liviu Dragnea, a găsit și el un paratrăznet pentru furia maselor supărate că parlamentarii sunt deasupra legii. Mai zice, din când în când, că PSD va modifica Constituția în așa fel încât să nu mai existe imunitate pentru parlamentari. Când? La Sfântul Așteaptă, desigur. În primul rând, CCR s-a mai pronunțat o dată pe această speță și a spus clar că nu pot fi eliminate imunitățile parlamentarilor din legea fundamentală.
Dragnea știe asta și tocmai de aceea se laudă că vor rezolva ei problema o dată pentru totdeauna. Realitatea e că parlamentarii trebuie să aibă imunitate la declarații politice și pentru așa ceva n-ar trebui să fie atinși vreodată de justiție. Dar este exact modul în care trebuie interpretată imunitatea atunci când se voteazî în Parlament. Parlamentarii nu trebuie să judece ei înșiși un dosar, pentru asta avem puterea judecătoarească. Parlamentarii ar trebui să se asigure că cererile procurorile de încuviințare a unor proceduri sau măsuri preventive NU se referă la niște declarații politice. Dacă e vorba de infracțiuni, atunci parlamentarii nu mai au ce delibera. Trebuie să aprobe prin vot, dacă ar fi de bună credință.
Problema stă și la nivelul votanților, fără îndoială. Pentru că, de prea multe ori, trimitem în Parlament niște oameni cu proastă reputație, doar pentru că ”ne dau și nouă”, pentru a putea să-i înjurăm pe urmă că sunt corupți. Dacă am vota rațional, i-am trimite acolo să ne reprezinte. Ca să ne reprezinte ar însemna să existe o relație de încredere. Dar noi ne punem prea adesea încrederea în niște borfași. Dar, cine știe, poate că, pe unii, borfașii îi reprezintă.
