Ce este populismul și de ce este dăunător?

În limbajul comun „populist” este cel care face „poporului” promisiuni fără acoperire sau care chiar „mituiește” poporul pe termen scurt în dauna sustenabilității pe termen mai lung. În ambele ipostaze, politicianul populist știe că face rău poporului dar alege să îl facă pentru a acapara puterea. Din punct de vedere al știintei politice, acest lucru nu are sens. Nu ai cum să știi cu precizie ce este în capul oamenilor. Poate că cei ce țin discursuri sau iau măsuri populiste chiar cred în ele. Nu putem ști asta și, oricum, nu are de ce să ne pese.

Pe scurt, populismul este o doctrină care opune un „popor” deștept și bun unor elite rele și/sau proaste. Critica elitelor nu este suficientă pentru a vorbi de populism. Poate că elitele chiar sunt rele și proaste. Populismul apare atunci când invocăm un mecanism de decizie bazat pe „înțelepciunea populară” sau ceva asemănător.

Democrație versus populism

Democrația modernă este bazată pe voința poporului dar este anti-populistă. Cetățeanul decide odată la patru ani dacă e mulțumit sau nu de guvernare. Atunci când cetățenii ies în stradă, ei sunt ascultați și, adeseori, au câștig de cauză. Dar nu sunt chemați să decidă fiecare aspect al guvernării – asta este treaba politicienilor și a experților în politici publice.

Într-o democrație modernă referendumurile sunt (cu puține excepții) descurajate. În mod particular voința populară nu poate fi chemată sa anuleze drepturile omului sau să decidă alocări bugetare. Desigur, în final, poporul este suveran. El poate demantela instituțiile care îi stau în cale, cum se întâmplă, spre exemplu, în Ungaria. Dar este extrem de greu și complicat.

Unele forme de populism, adeseori ne-etichetate ca atare, sunt privite cu bunăvoință. Dacă cineva „are o părere bună despre popor” asta poate fi o greșeală, ni se zice, dar nu o greșeală mare. Poate că este chiar o greșeală fericită. Felix culpa. Nu sunt de acord cu această abordare și voi vorbi în continuare despre problemele populismului.

Dar, înainte, trebuie să fac observația că populiștii nu au nevoie să fie reprezentanți ai majorității. PPDD este un exemplu clar de partid populist care nu a întrunit nici pe departe o majoritate. De regulă, totuși, militații și alegătorii au nevoie să creadă că gândesc la unison cu poporul. Când un partid populist descoperă că nu e atât de popular explicațiile pot fi amuzante. Fraze precum „ați păcălit poporul” sau „toate sondajele mint” pot fi forme de manifestare al stresului populiștilor confruntați cu realitatea.

Consecințele populismului

O soluție populistă trebuie să fie soluție care poate fi înțeleasă de „popor”. Astfel, soluțiile populiste nu vor avea 5000 de pagini ci vor fi propuneri simple, ușor de înțeles și nu neapărat viabile. Mai mult, populiștii au oroare de experți. Lideri precum Boris Johnson în Marea Britanie sau Donald Trump în SUA au convins electoratul să nu se uite în gura experților și să voteze cum le spune inima.

Cea mai simplă soluție pentru problemele poporului este redistribuția. Populismul de stânga ne va convinge că de vină sunt cei ce au averi. Populismul de dreapta se va uita la cheltuielile cu străinii sau cele cu săracii. Săracii, în mod tipic, sunt marginalizați în sau excluși din popor. Poporul e harnic, spune populistul de dreapta, deci merită să o ducă bine. Dacă nu o duce bine, este vina lipitorilor care nu sunt harnice, pe care le recunoaștem prin faptul că au mai puțin decât media poporului.

Dacă în sânul statului există largi minorități marginalizate, populismul poate deveni xenofob și rasist. Dar nu este obligatoriu. Un populist de succes, dimpotrivă, are un mesaj care se adresează unor categorii diverse. Donald Trump în SUA a fost votat de xenofobi dar și de hispanici. PPDD în România a avut un succes peste medie în rândul minorității rome.

Populismul este o prostie dar poporul nu este prost. Majorități mai mult sau mai puțin stabile înțeleg că guvernarea este complexă, că avem nevoie de politicieni și experți. Altfel spus, populismul este mai simplist decât poporul pe care pretinde că îl reprezintă. Populiștii au nevoie de un popor care să nu mai delege puterea către „elite” ci să o pretindă în mod (aparent) mai direct către sine. O metodă de a construi și activa electoratul populist este de a cultiva frica. Frica stârnește neîncredere în „sistem”. Frica creează nevoie de acțiune decisivă și iritare când „elitele” aleg să fie prudente. Frica întărește nevoia de ordine (există studii științifice în acest sens). Fără frică „poporul” poate descoperi că este format din oameni cu opțiuni diferite și are nevoie de compromisuri democratice – de aceea s-a considerat mereu că o atitudine războinică întărește națiunea.

Chiar și în paradisul populist, referendumurile sunt scumpe. Cineva trebuie să fie „vocea poporului”. De aceea, mișcările populiste produc adeseori o formă de „mare lider”. Liderul populist nu este văzut ca făcând parte din „elită”. Uneori este chiar bine să îi lipsească calitățile elitiste. Poate să fie ușor butucănos, ușor vulgar, cu o inteligență sub cea necesară postului la care visează. Într-un fel, „liderul” nu aduce la masă calitățile sale morale și intelectuale ci canalizează, aproape mistic, poporul. Dacă tot poporul vede binele și adevărul, atunci calitățile individuale ale liderului sunt mai puțin importante. Este important, însă, să iubească poporul, să îl asculte și să aibă curaj să vorbească în numele lui. Evident, de la un moment dat încolo liderul va zice ca dacă el e vocea poporului atunci cine i se opune este un trădător

Disprețuind elitele, populiștii disprețuiesc democrația prin reprezentanți. Parlamentul li se pare prea mare și prea scump. Bicameralismul, care dă șansa ca o cameră să corecteze greșelile celeilalte, li se pare inutil. Dacă adevărul e simplu și îl știe tot poporul, se întreabă populistul, de ce atâta agitație. Compromisul politic luminat, care dă, în teorie, posibilitatea de a satisface cât mai mulți cetățeni, li se pare populiștilor o mizerie. Dacă tot poporul are aceleași interese, gândesc ei, de ce să mai facem compromisuri.

În final, populismul nu unește poporul ci îl dezbină, îl împarte între „adevăratul popor” pe de o parte și „fraieri și trădători”, pe de altă parte. Populismul nu oferă soluții magice, deoarece magia nu există. În sfârșit, populismul nu dă puterea înapoi poporului ci o concentrează și mai mult.

Asta nu înseamnă că populismul apare din senin. Cel mai adesea este un semn că politicienii mainstream nu își fac bine treaba. De aceea, soluția la populism nu este ignorarea. Ci tratarea cauzelor. Dacă clasa politică apare ca fiind incompetentă, proastă și coruptă, soluția este primenirea acestei clase politice. Dacă populația are probleme financiare și trăiește în frică, aceste probleme trebuie rezolvate sau ameliorate prin buna guvernare.