Premium
În rândurile ce urmează voi lua ca exemplu cele mai noi scandaluri ce au avut în centru acuze de furt intelectual și voi încerca să arăt cum sunt acestea definitorii pentru sănătatea generală a societății noastre.
Nu demult, dezbăteam cu un pensionar pe seama încercării sale de a mă convinge cât de bine era „pe vremea lui Ceaușescu”. Poveștile le-am mai citit, argumentele le-am mai auzit. Însă, noutatea a fost reprezentată de momentul în care a încercat să „îmi bage la cap” că povestea cu magazinele goale este puțin exagerată, deoarece, în fond, nu se putea să nu ai minim o cunoștință care să lucreze într-un magazin de pâine, una care să lucreze într-un magazin de carne și tot așa. Concluzia lui a fost următoarea: „orice făceai, te puteai descurca cumva”.
Acest păcat strămoșesc, „să înveți a te descurca cumva”, s-a împrăștiat cu răbdare, dar în același timp cu eficacitate, peste toate păturile sociale din țara noastră. De la doctorul care reușește să o scoată la capăt lunar cu banii din șpagă, la omul de afaceri care uită revărsarea de fonduri din taxe și impozite în vistieria statului, cu toții se descurcă cumva să-și facă drum prin viață.
Plagiatul lui Robert Negoiță și acuzația de plagiat în cadrul lucrării de doctorat a lui Cristian Bușoi ne arată, dacă mai era vreun dubiu, că furtul intelectual pare că a devenit un nou sport național.
Ironia este că toate aceste tipuri umane care caută să se descurce cumva, oricum, consideră că o fac din motivele cele mai întemeiate. De la medicul care se poate gândi că numai prin banii din șpagă își va permite procurarea de noi cărți și că tot așa își va putea permite să participe la diverse conferințe științifice, la afaceristul care poate considera că banii din taxe și impozite sunt munciți de el, deci de ce să nu-i păstreze, toți pleacă de la premisa că sunt îndreptățiți să facă ceva (orice) pentru a se descurca.
Tot aici intră și exemplul politicianului care își plagiază o lucrare științifică. Considerând, probabil, că realizează lucruri mult mai importante decât redactarea originală a unei teze de doctorat, un oarecare politician se simte îndreptățit să-și cumpere lucrarea finală, pentru că, poate nu o ști el prea bine cum e cu teoria, dar experiența de viață cu siguranță îi oferă un bagaj practic mult mai important, care îl îndreptățește să viseze la demnitatea de doctor.
Iar dacă niște teorii și o metodă de cercetare te împiedică pe tine să fii recunoscut și de către societate la întreaga ta valoare, cum să te mai poți abține să nu cumperi o lucrare?!
Cam acesta a fost și sensul declarației primarului Sectorului 3, conform căreia singurul lucru pe care îl regretă este că s-a lăsat tentat în trecut de această modă a titlurilor academice.
Crezul prezent la nivelul întregii nații potrivit căruia „trebuie să te poți descurca cumva” nu face decât să slăbească din puterea căilor de mijloc găsite de oameni pentru a putea conviețui într-un mod organizat și mă refer aici în special la legile scrise.
De fapt, toți cei care pleacă de la premisa că sunt îndreptățiți să facă ceva (orice) pentru a se descurca, nu fac decât să canibalizeze eforturile civilizatoare reprezentate de norme și valori, dar mai ales de către legile scrise, menite să mențină o anumită echitate în rândul cetățenilor. Câtă vreme această premisă va continua să existe în mentalitatea colectivă românească, pentru orice lege se vor găsi motive „întemeiate” pentru a fi ocolite.
Deci nu, cazul de plagiat al lui Victor Ponta sau cel al lui Robert Negoiță nu sunt pete izolate de tupeu dâmbovițean. Acestea reprezintă adevărate simptome ale unei boli generalizate, după cum spuneam, la nivelul întregii societăți.
Credința că este mai important să te descurci cumva chiar și decât legile în sine, ba chiar oferă o autojustificare pentru încălcarea lor, nu va face decât să mențină pe loc actualul sistem, și așa subdezvoltat . De la medicul mereu dornic de atenții, la afaceristul care nu își plătește taxele și politicianul care își cumpără un doctorat, toate aceste exemple mențin ideea că puterea legilor pălește în fața chemării de „a te descurca cumva”.
Iată cum această „chemare nativă” a românilor reprezintă unul dintre motivele pentru care reformele gândite de-a lungul timpului pentru a produce efecte din temelii la nivelul societății, au sfârșit prin a se manifesta ca simple adieri de vânt. Și iată cum, ușor, ușor, în goana după desăvârșirea personală prin intermediul oricăror mijloace, riscăm să devenim un popor de impostori. Iar un popor din mijlocul căruia vor apărea din ce în ce mai multe semne de întrebare cu privire la bunele intenții ale medicilor, la echidistanța judecătorilor sau la profesionalismul deținătorilor de doctorate, va avea dificultăți reale în a-și proiecta propria imagine în viitor.
