Dragnea şi PSD vor ajunge tot la mâna multinaţionalelor

În primul deceniu după 1990, lipsa investiţiilor străine şi a celor româneşti, care depindeau de cele străine, au ţinut PIB-ul la 40 de miliarde de dolari, şi din acest motiv salariile erau undeva la 100 de dolari/euro. Să nu uităm acest lucru.

După 1998-2000, deschiderea economiei, schimbarea de generaţie(în anii ‘90 peste tot se striga: “Nu ne vindem ţara”) au dus la creşterea salariilor de aproape 5 ori într-un deceniu.

Este adevărat că şi chiriile, cel puţin cele din Bucureşti, au crescut de 5 ori, sau preţul apartamentelor a crescut de 10 ori şi chiar de 20 de ori, în perioada de boom 2007-2008.

După 2008, sectorul IT şi-a făcută simţită prezenţa în economie, graţie facilităţilor fiscale şi investiţiilor din perioada 2000-2004, urcând treptat până la o pondere de 6% din PIB, la egalitate cu sectorul construcţiilor.  IT-ul a venit cu salarii duble sau chiar triple faţă de media din economie.

Întrebarea este dacă economia, în formula actuală, la extreme, mai poate face un salt care să susţină o creştere a salariilor de 50% în următorii 4 ani.

Pe hârtie, PIB-ul ar trebui să urce la 200-210 miliarde de euro în 2020, ceea ce ar trebui să aducă un salariu mediu de 600 de euro şi un salariu minim de 335 de euro.

Poate economia mai mult sau va fi mai puţin? Dacă ne uităm ce am semănat în ultimii 4 ani, probabil că economia nu poate susţine o creştere salarială medie mai mare de 600 de euro, poate nici chiar atât.

Investiţiile străine s-au plafonat între 3-4 miliarde de euro pe an( la jumătate faţă de 2007-2008), iar cele româneşti se fac la strictul necesar, pentru că nicio companie nu mai vrea să-şi irosească cash-ul dacă nu are de unde să-l aducă înapoi. Investiţiile statului sunt în scădere constantă, an de an, pentru a acomoda din punct de vedere al resurselor financiare, creşterile salariale din sectorul public, de peste 10% pe an.

Sectorul IT, care a susţinut creşterea salarială pe medie se aproprie de pragul de sus, dincolo de care România va deveni scumpă, iar companiile străine vor căuta alte zone pentru a face produse. Doar 10% din produsele de soft au valoare adăugată mai mare decât o factură orară, plătită de o companie străină.

În ciuda planurilor mari de pe hârtie, posibilitatea ca România să aibă salarii mai mari medii decât 600 de euro este extrem de redusă(dacă 100.000 de IT-işti iau 1.000 de euro net, atunci ceilalţi 4,6 milioane de salariaţi, din cei 4,7 milioane, vor lua pe medie 390 de euro, adică spre salariul minim pe economie).

Companiile româneşti, care fac 47% din 275 de miliarde de euro anual, cifra de afaceri a tuturor firmelor din România, nu prea au resurse care să susţină o creştere salarială mai mare de 20% în următorii 4 ani.

Companiile străine, multinaţionalele, poat aduce o creştere salarială mai mare dacă îşi cresc investiţiile, dacă majorează cererea şi implicit salariile pe piaţa muncii, aşa cum s-a întâmplat în perioada 2000-2008.

În 2017, angajaţii de la stat vor avea ultimul an de glorie în ceea ce priveşte creşterile salariale. Bugetul de stat nu va mai avea bani pentru alte majorări, iar acest lucru se va vedea din trimestrul al doilea.

Având în vedere acest lucru, în locul PSD-ului aş face un tur al multinaţionalelor şi le-aş întinde covorul roşu pentru a obţine măcar 100 de euro în plus la salariu în următorii 4 ani, pe medie. Nu cum au făcut la începutul anilor '90,când salariaţii au fost ţinuţi sub "low cost", iar în jurul lor a prosperat personal o întreagă generaţie de manageri sau oameni de afaceri racordaţi la partid.

Fondul suveran, de care toată lumea se agaţă pentru a aduce dezvoltarea şi bunăstarea în România, va aduce salarii mai mari pentru 100-200 de angajaţi, nu pentru 4,6 milioane.

Consultantul politic și președintele Federației Române de Judo Cozmin Gușă a explicat că a luat decizia de a candidat pentru șefia Federației din dorința de a aduce judo-ul românesc într-o poziție de succes, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, dar și pentru a influența prin acest sport în bine societatea românească.

"M-am gândit dintr-o nevoie pe care am sesizat că o are Federația. Pentru că, eu fiind și foarte conectat la acest sport în ultimii 15 ani și văzând oamenii de acolo suferind, mi-am dat seama că trebuie implicare. Și negăsind o persoană potrivită pe care să o susțin, atunci am fost nevoit, în ciuda faptului că nu sunt un practicant profesionist de judo, dar sunt un cunoscător al sistemului, să încerc să redresez situația și să o aduc într-o poziție de succes intern și internațional. Aveam și datoria personală, sigur. E un sport care mi-a adus multă satisfacție atât mie, cât și familiei mele, băiatului meu. Dar, pe de altă parte, am găsit și ceva cu folos social, pentru că judo-ul, dacă va fi mai bine înțeles de către români, cu principiile lui morale, regulile clare, cu jocul competitiv bazat pe onoare și respect, cred că va influența în bine o societate românească care pare din ce în ce mai isterică și dezbinată. Deci scopul a fost dublu: pe de o parte să organizez și să aduc performanță în judo, iar pe de altă parte să încerc să influențez prin judo o atitudine mai echilibrată în viața publică", a spus acesta.

Care este povestea acestei premiere istorice? Istoricul Adrian Cioroianu are cuvântul: „Ungaria - ca parte a fostului Imperiu Austro-Ungar - a fost una dintre țările învinse în Primul Război Mondial. După destrămarea Imperiului și după pierderea mai multor terotorii - printre care și Transilvania - Ungaria a intrat într-o gravă criză politică. Pe fondul unui haos marcat de o inflație și de o rată a șomajului în creștere, la începutul primăverii anului 1919 în Ungaria a izbucnit o revoluție bolșevică, după modelul revoluției lui Vladimir Ilici Lenin în Rusia. De fapt, unul dintre discipolii cei mai înfocați ai lui Lenin era revoluționarul maghiar Béla Kun. Născut într-un sat din Transilvania în familia unui notar evreu, Béla Kun a respins orice formă de religie și, la vârsta de 35 de ani, el era deja un exemplu al îmbinării dintre romantismul revoluționar și fanatismul comunist. (...) Cu bani primiți de la Lenin și cu ajutorul câtorva sute de tovarăși de idei, pe 21 martie 1919 mișcarea lui Kun a preluat puterea la Budapesta și a inaugurat acolo o așa-numită republică a sfaturilor, cu alte cuvinte un regim al sovietelor din Ungaria”.

Trianon... Ungurii ne atacă în Apuseni

România se vedea prinsă, atât la est, cât și la vest, între două regimuri comuniste. Mai mult, deranjați de Tratatul de la Trianon, care pecetluise alipirea Ardealului la regatul României, maghiarii au trecut la ofensivă, atacând armata română din Transilvania. Românii au contraatacat, iar în scurt timp soldații noștri ocupau Budapesta! Se întâmpla în data de 4 august 1919.

„Un detaliu mai puțin cunoscut este că unul dintre ofițerii români care s-au evidențiat în această campanie din Ungaria era locotenent-colonelul - ulterior general și mareșal - Ion Antonescu. În capitala ocupată a țării vecine, comportamentul armatei române a fost unul exemplar. De fapt, armata română nu lupta împotriva Ungariei, ci împotriva unui complot de factură bolșevic-leninistă ce cucerise o Ungarie slăbită și care devenea o amenințare pentru statele din jur. Chiar dacă atunci sau mai târziu unii maghiari au înregistrat cu neplăcere prezența tricolorului românesc la Budapesta, putem spune că intervenția armatei noastre în Ungaria a fost o campanie pentru apărarea democrației în Europa”, concluzionează Adrian Cioroianu.