Premium
RFI:
Ca în orice poveste cu comori, averea lui Muammar Gaddafi e înconjurată de mister. In primul rând, nimeni nu ştie exact câţi bani avea ex-dictatorul libian puşi deoparte. Evaluările cele mai serioase avansate de experţi acoperă o paletă foarte largă, de la 100 la 400 de miliarde de dolari. Oricât de colosale ar părea aceste sume, trebuie ştiu că în Jamahiria libiană – cum se chema atunci Libia oficial – toate conturile statale erau controlate de ghidul suprem şi de anturajul său. O contabilitate complet opacă şi o mare parte din fonduri vărsate în lichid face că suma totală să fie greu de măsurat. O certitudine : în 42 de ani de putere, clanul Gaddafi a acumulat o avere impresionantă, în primul rând de pe urma petrolului. Fostul ministru al sectorului ar fi putut poate da detalii despre asta. Din păcate respectivul a murit în Dunăre la Viena în 2012.
Majid Bouden, avocat şi specialist al Libiei, le-a spus colegilor noştri francezi de la RFI că « pentru a găsi banii libieni, trebuie mers pe urmele fondurilor de investiţii ». Sub regimul Gaddafi, toţi bani de pe petrol erau reinvestiţi via fondurile suverane. Principalul din ţară era condus de un anume Bachir Saleh. La căderea regimului, fuge în Tunisia şi apoi în Franţa. Dat în urmărire de Interpol, omul se refugiază în Africa de sud unde s-ar mai afla şi azi. De unde întrebarea : « Oare Africa de sud să fie maşina de spălat bani murdari libieni ? ». ANC-ul la putere de două decenii în Africa de sud, nu şi-a ascuns niciodată proximitatea cu Libia lui Gaddafi care a ajutat-o pe vremuri în combaterea apartheidului. Tot în Africa de sud s-a dus şi Erik Goaied, un om de afaceri tunisiano-suedez plecat pe urmele fondurilor de investiţii libiene de mai mulţi ani de zile. Acesta spune că miliardele în lichid ale lui Gaddafi ar fi în băncile sud-africane, lucru evident dezminţit de autorităţile de la Pretoria.
Pe lângă bani peşin, oamenii lui Gaddafi avea însă şi aur pus deoparte iar aceste rezerve ar fi ascunse, îngropate în deşertul libian, spunea în 2012 fostul şef al serviciilor de informaţii de la Tripoli citat de RFI. In fine, din informaţiile WikiLeaks reiese că interesele libiene în 2006 – anul documentelor publicate de site-ul de informaţii – acopereau o paletă foarte largă : petrol dar şi gaze, telecomunicaţii, turism şi mass-media. Fără a uita numeroasele proprietăţi imobiliare răspândite pe tot globul.
Spre deosebire de comorile de pe vremuri, cea a lui Gaddafi nu e deci într-un singur loc, e diseminată peste tot. Scandalul recent « Panama papers » a demonstrat că există peste o sută de societăţi legate de un apropiat al lui Gaddafi care au fost protejate de societăţi-ecran graţie cabinetului panamez Mossack Fonseca.
O parte din fondurile libiene ar fi îngheţate în bănci americane, europene şi mai ales elveţiene. Instituţii reticente în a debloca banii câtă vreme lucrurile nu se stabilizează în Libia. « Locuitorii din această ţară, primii care ar avea nevoie de aceste fonduri, vor trebui deci să mai aştepte ceva vreme până să vadă culoarea acestor bani »conchide jurnalistul de la RFI.
Ziarul Financiar:
Acum zece zile, pe piaţa românească a ieşit unul dintre cele mai interesante topuri din acest an: care sunt companiile unde vor să muncească studenţii români. Topul general şi pe domenii a fost realizat de Universum Global, o companie care efectuează de mai mulţi ani acest studiu pe pieţele din vestul Europei. În 2016, au făcut acest studiu pentru prima dată pentru România, luând în considerare răspunsurile a 10.500 de studenţi de la 46 de universităţi, de la 136 de specializări.
Astfel de studii au mai fost făcute pe piaţă şi de alte companii. Oricum, acest top trebuie să fie pe masa fiecărui antreprenor român, a fiecărui CEO, a fiecărui manager, a fiecărui acţionar semnificativ dintr-o companie. Ca să nu mai spun că acest top trebuie să fie în faţa fiecărui director de HR în fiecare zi pentru a-l visa, şi ziua şi noaptea, timp de 365 de zile, până când apare o nouă ediţie.
Prezentul şi viitorul unei companii ţin de un asemenea top care arată unde vor studenţii români să se angajeze. Degeaba ai cele mai bune idei într-o companie, ai cele mai bune planuri de afaceri, aprobate şi finanţate de către bancă, dacă cei care vin din spate nu vor să lucreze la tine sau cei care vin poate nu sunt cei mai buni, cei mai talentaţi, cei mai determinaţi şi chiar cei mai inteligenţi. Plus că mulţi studenţi români vor să plece să lucreze în afară.
Antreprenorii români şi companiile româneşti nu dau aproape deloc importanţă acestor topuri, nici să fie în ele, nici să crească în clasament de-a lungul anilor. În Vest, câştigarea unei poziţii de la un an la altul poate însemna pentru companie posibilitatea de a atrage mai multe talente umane. În prezent, există o luptă la cuţite în America între băncile de investiţii şi companiile din Silicon Valley pentru atragerea noilor talente. Când era boom economic, marile bănci americane erau prima opţiune pentru premianţii de la Harvard, Stanford sau de la celelalte universităţi americane. Să lucrezi la Goldman Sachs sau la JPMorgan, unde de la bun început câştigi 200.000 de dolari pe an, era visul oricui.
După criză şi după ce Facebook şi Google au devenit mai importante decât băncile, prima opţiune a celor mai buni studenţi este să lucreze la giganţii sau start-up-urile din Silicon Valley, unde locurile de muncă sunt mai cool, hanoracele şi „Converşii“ sunt ţinuta obligatorie, iar ideile şi proiectele sunt discutate în celebrele cafeterii. Acum băncile de investiţii preiau ceea ce rămâne neangajat în Silicon Valley.
În România, studenţii vor să lucreze pentru Apple, Google şi BMW, ca top trei, toate branduri internaţionale. Dintre companiile româneşti, studenţii români au bifat Dacia, OMV Petrom şi Banca Transilvania. Opţiunea studenţilor români nu cred că este întâmplătoare. Apple, Google şi BMW sunt branduri de top, iar să lucrezi acolo ţine de statut şi de modul în care te prezinţi în faţa prietenilor.
