Premium
Preşedintele Klaus Iohannis generează un conflict juridic de natură constituţională prin propunerea lui Ludovic Orban pentru funcţia de prim-ministru, la o zi după ce acesta a fost demis de Parlament prin moţiune de cenzură, afirmă Victor Alistar, membru al Consiliului Superior al Magistraturii din partea societăţii civile, într-o analiză publicată pe portalul juridice.ro.
"Conflictul este între puterea legislativă și cea executivă reprezentată prin Președinte și privește înfrângerea voinței Parlamentului în domeniul în care are competență decizională primordială. Astfel, după ce Parlamentul a adoptat moțiunea de cenzură, în cadrul procedurii asumării răspunderii Guvernului în fața Parlamentului în baza art. 114 (2), Guvernul a pierdut majoritatea în parlament iar programul politic sau actul normativ sunt respinse.
În situația în care Președintele nominalizează aceeași formulă politică și acelaș prim-ministru înfrânge în sine votul și decizia adoptată în mod formal prin adoptarea moțiunii de cenzură. Există posibilitatea ca Președintele să nominalizeze aceeași formulă politică dacă se degajă în continuare o majoritate în cadrul consultărilor stabilite la art. 103 alin. (1), însă nu în persoana aceluiași prim-ministru pentru că ar înfrânge voința Parlamentului (situația a fost deja validată de practică după moțiunea de cenzură împotriva guvernului Grindeanu).
De altfel, dacă în Parlament există sprijin în continuare și pentru formula politică și pentru primul ministru, atunci nu se reînvestește Guvernul, ci se recurge la mijloacele constituționale de schimbare a compoziției Guvernului, fie politică, fie în structură, fie doar a titularilor din echipa guvernamentală a primului ministru descrise de Constituție la art. 85 alin. (2) și (3), respectiv remanierea simplă sau remanierea prin votul Parlamentului. Iată că în înțelepciunea sa constituanta a găsit tratamente constituționale diferite pentru situații politice specifice, dând astfel expresie efectelor menținerii sau pierderii majorității parlamentare pentru aceeași formulă politică a Guvernului și pentru același prim-ministru.
Astfel, adoptarea moțiunii de cenzură de către majoritatea Parlamentului conform art. 114 alin (2) coroborat cu art. 113 alin. (1) exclude logic dubla identitate a soluției politice de nominalizare conform art. 85 alin (1) a aceleiași formule politice și aceluiași prim-ministru, pentru că ar lipsi de eficacitate hotărârea Parlamentului sau ar conduce la înfrângerea voinței acestuia sub sancțiunea dizolvării. Prin aceasta se lipsește de conținut rolul Parlamentului de a numi și revoca Guvernul. În cazul numirii Executivului, Parlamentul intervine în 2 etape: prima prin grupurile politice care îl compun și care indică Președintelui în cadrul consultărilor (de la art. 103 alin. (1) desfășurate de Președinte în virtutea rolului de la art. 80 alin. (2)) posibilitatea și condițiile formării majorității parlamentare, sau cele cu potențialul cel mai mare, și a doua etapă, cea în care aprobă în mod formal instituțional în ședință comună a celor două Camere învestirea Guvernului și a programului său de guvernare. (...)
Președintele (indiferent cine este persoana acestuia) nu își poate exercita atribuțiile cu scopul deliberat de a dizolva Parlamentul, aceasta fiind o agresiune contra altei autorități constituționale. Dizolvarea Parlamentului este o soluție la o criză constituțională care nu este generată de Președinte, ci de Parlament. În sistemul constituțional românesc, alegerile anticipate sunt doar consecința nefuncționării Parlamentului și nu un scop politic al Președintelui sau al minorității parlamentare rezultate din alegeri. De aceea mecanismul este așa de anevoios (cum remarca însuși Președintele, dar fără să înțeleagă de ce este așa) pentru a nu se crea o poziție de slăbiciune a Parlamentului. Legislativul nu poate fi pus în situația de șantaj a aprobării primului-ministru dorit de președinte sau a dizolvării în caz contrar.
Exercitarea prerogativei Parlamentului de învestire a Guvernului nu se poate exercita sub presiunea pierderii mandatului, de aceea Constituția îl obligă pe președinte să se consulte cu grupurile parlamentare pentru a desemna pe acea persoană care are cele mai mari șanse să formeze și să obțină sprijinul unei majorități parlamentare. Această obligație a Președintelui este o veritabilă obligație de diligență, nu doar o etapă formală lipsită de conținut. De altfel, este inadmisibil să se considere că prevederile Constituției sunt lipsite de conținut și nu sunt destinate să producă efecte (lex nula).
Rațiunea pentru care nu este în mâna Președintelui ca voință proprie declanșarea alegerilor anticipate este aceea că alegerile pentru cele 2 autorități constituționale sunt defazate și pot să releve o coloratură politică diferită a Președintelui și a majorității parlamentare (situația actuală). Dacă voința poporului exprimată prin alegeri a fost pentru de coloratură diferită a mandatelor Președintelui și Parlamentului în funcție de momentul desfășurării scrutinului, atunci autoritățile constituționale trebuie să coabiteze în echilibru și cooperare loială între instituții. În caz contrar s-ar considera că alegerea Președintelui de altă culoare politică decât a Parlamentului deja în funcțiune ar echivala cu declanșarea realegerii Parlamentului înainte de termenul încheierii mandatului de 4 ani, ceea ce este inadmisibil și contrar dispozițiilor art. 63 din Constituție, care nu au valoare orientativă și nici nu sunt sub rezerva altor alegeri sau a dinamicii coloraturii interne a Parlamentului, membrii acestuia neavând un mandat imperativ. Alegerile anticiparte au la bază nefuncționarea parlamentului și nu rațiuni de optimizare politică a majorității parlamentare. În multe state democratice unde rotația la putere este frecventă, de cele mai multe ori formațiunile care dețin majoritatea sunt la finalul mandatului sub nivelul de încredere pe care l-au avut cand au câștigat alegerile dar aceasta nu presupune scurtarea artificială a mandatului Parlamntelor, ci înlocuirea lor la putere prin alegerile la termen.
Acesta este raționamentul constituțional pentru care procedura este anevoioasă, însă este o soluție pentru o criză politică reală și nu indusă cu bună știință de instituția căreia i-ar profita dizolvarea Parlamentului.
Și totuși când și cum ar funcționa mecanismul alegerilor anticipate ca efect al imposibilității Parlamentului de a învesti un guvern? În scenariul actual, Președintele ar putea dizolva Parlamentului numai în măsura în care ar acționa loial în desemnarea Primului ministru însă ar fi realmente imposibilă învestirea Guvernului. Adică atunci când principalele forțe ar avea o distribuție de aprox. 45% și respectiv aprox. 30%, restul de 25% din mandate fiind distribuite între mai multe partide mici reprezentate în parlamnet. Concret, în măsura în care după moțiunea de cenzură împotriva guvernului PNL ar desemna un premier de la PSD-Pro România și partidele mici din Parlament nu i-ar acorda voturile pentru a face o majoritate, iar a doua oară ar desemna un premier de la PNL-USR iar partidele mici din Parlament nu i-ar acorda nici acestuia voturile pentru a face o majoritate, în aceste condiții configurația Parlamentului nu ar permite învestirea Guvernului.
Dar această carte trebuie să fie jucată loial, în spiritul Constituției, ca mediator, cu intenția de a asigura funcționarea autorităților statului, nu cu intenția declarată de a dizolva Parlamentul înainte de termenul de 4 ani de încetare a mandatului pentru a schimba compoziția politică a acestuia așa cum a rezultat din alegeri. Pentru a putea recurge la dizolvarea Parlamentului, Președintele trebuie să acționeze legitim și să se manifeste cu loialitate față de Constituție. A te opune deliberat voinței exprimate prin adoptarea moțiunii de cenzură sau realității politice a Parlamentului degajată din consultări, reprezintă o fraudare a Constituției similară oricărei fraude la lege, adică folosirea unor prevederi cu scopul de a eluda efectele dispuse de lege (folosirea formală a legii pentru a înfrânge voința legii). Or, în atare situație “înșelăciunea” constituțională nu poate fi temei pentru dizolvarea Parlamentului ca „organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” din rațiuni de optimizare politică.
Nu stiu care va fi soluția data de Curtea Constituțională dacă o asemenea chestiune se va pune sau care factor din teroria lui Hans Kelson de fundamentare a arbitrajului politico-juridic constituțional va prevala. Însă cred că un asemenea precedent ar fi periculos și ar răsturna prin practica sa sistemul de guvernământ descris de Constituție, deschizând o avalnșă de anomalii în relațiile între autoritățile statului", scrie Victor Alistar.
Analiza completă, pe juridice.ro!
