Covid-19. Sentimentul de utilitate al omului oarecare

Bolile destructurează o anumită stare de fapt, a organismului uman ori social. Sunt un agent al dezordinii.

Interesant, în cazul pandemiei cu Covid-19, încercăm o proiecție a ordinii, susținea filosoful german Peter Sloterdijk, într-un interviu din Le Point, în 18.03.2020 : „Nu haosul decurge din această boală, ci într-un mod foarte anti-liberal – fantoma ordinii regăsite. Curios, dar asta are ceva din starea de excepție la care visau unii gânditori în anii 1920 și 1930, precum Carl Schmitt. Pentru el, suveranul este cel care decide asupra stării de urgență și validitatea unei decizii nu este determinată de conținutul acesteia, ci de faptul că este luată de o autoritate considerată legitimă.

Eu mă întreb dacă nu cumva trăim un moment istoric nebun.” Da, și eu cred că trecem printr-o perioadă nu numai a agresiunii unui virus, ci a agresiunii iraționalului. Ca orice proiecție, „fantoma ordinii regăsite” e o realitate de mâna a doua, o rescriere. Un fals ce substituie realitatea, mufat la propagandă. O iluzie monetizată de păpușari. Dar funcționează aproape ca originalul, observarea diferenței nu e apanajul mulțimii.

Ca orice stare presupusă de ordine, de urgență, alertă, cu traseu obligatoriu excepția, delimitează un sentiment de apartenență la un loc, o comunitate, o națiune. Individul însingurat de globalism, orice oarecare, sub spectrul Covid-19 parcă și-a regăsit familia uitată, comunitatea orașului, a țării, și-a redescoperit rădăcinile. Simte că este util acceptând carantinarea, privarea de libertate. Are încredințarea că luptă pentru binele colectiv, fiind pușcăriaș, ca să nu se împrăștie boala, că s-a lipit de un scop măreț. E o luptă destul de comodă, de fapt „luptă” stând, rulând zilnic imobilitatea ca pe-o țigară. Dacă nu dintr-o teamă exagerată, indecentă precum o oglindă cu brizbrizuri, poartă mândru însemnele „armatei”- masca pe figură și mănușile pe mâini. Are convingerea că masca dă un sens vieții sale banale, că îl înnobilează.

Umilul intră în pielea cavalerului în armură. Apărându-se pe el și pe cei din apropiere prin mască - cum tot recită politicienii și presa, are senzația că-i cu altruismul la vedere, că e cetățeanul exemplar ce n-a fost niciodată, cel mai probabil. Masca reprezintă proclamația de responsabilitate. „Eroismul” supunerii.

Momentul descoperirii, că e vorba de-o falsă ordine și o luptă tot așa, o să fie la fel de penibil ca acela al actorilor care-și uită replicile și încep să se se comporte ca niște găini bete pe scenă, sub râsul spectatorilor. Numai că, în piesa cu Covid-19, cei luați de actori amnezici sunt mai numeroși decât spectatorii.

un comentariu de Alexandru Petria, scriitor