Premium
În ultimul număr din ”România literară”, Nicolae Manolescu scrie despre poezia lui Gabriel Chifu (vezi AICI), pe care-l consideră ”(...) un mare poet. Unul din foarte puţinii dintre contemporani”, și-i numește ”imbecili” pe cei de altă părere. Criticul citează ”o splendidă artă poetică, în care, deşi poetul pare a pleda cauza mozaicului stilistic, umorul face cale inversă spre croiala care unifică peticele”. Merită lecturată:
”curând sacoul s-a rupt în altă parte.
ţineam prea mult la el
ca să renunţ a-l purta
şi peste tot unde se strica
am cusut meticulos
petice din material rezistent,
ce stăteau nefolosite, acum
sacoul meu e făcut din petice,
e fistichiu, dar îl port mulţumit.
e ca nou, e altă haină.
n-a păstrat de la cel vechi decât croiala.
altfel, repet, e ca nou şi, mai ales, pare durabil,
poate chiar fără moarte. ”
Manolescu mai transcrie câteva texte, care l-au încântat (pe mine m-au distrat, ținând seama de nivelul la care s-a vrut fixarea ștachetei!):
”nu ştiu cine este
şi ce-are de gând cu mine.
doar presupun.
e-atât de firav şi sper că
aripile lui ridicol de mari
sunt adevărate, nu de şindrilă,
nu lipite sau
prinse cu şuruburi.
mă duce
într-o altă viaţă, într-o altă lume.”
…........
”ce mai, aveam o părere foarte proastă despre mine
în dimineaţa aia, dar s-a dovedit
că nu eram terminat,
cum credeam, fiindcă, din senin,
am început să mă metamorfozez ca-n
povestirea lui Kafka,
însă nu în gândac m-am preschimbat,
ci într-un obiect luminos.
bănuţ de inox,
sau băţ de chibrit aprins,
sau ciob de sticlă,
care sclipea în soare – oricum,
cert e că am început să
împrăştii o lumină mică-mică, puţină-puţină,
părelnică aproape,
totuşi era ceva.”
….......
”ea era o salcie tânără, prin care trecea vântul,
făcând-o unduitoare şi muzicală,
sute de focuri i se aprinseseră în trup
şi sute de izvoare îi curgeau prin piele,
cum se întâmplă cu o câmpie, primăvara;
pe când eu mă simţeam greoi,
semănam cu un combinat siderurgic
din epoca socialismului triumfător,
o măgăoaie ruginită şi abandonată,
un hârb care sforăie şi transpiră. ”
Directorul ”României literare”, în același articol, „am rulat tot universul meu, ca pe un papirus“, de parcă o dată nu era suficient, ține să repete că ”avem de-a face cu un mare poet”. Ridicolul trebuia neapărat multiplicat. Pe bune, versurile omului sunt fără strălucire, cumințele, de rafturile bibliotecii unde se așterne mai gros praful. Echivalent literar la fenobarbital.
Cu o suficiență înduioșătoare, cronicarul lansează invitația ”să încerce să mă contrazică, după ce vor citi măcar versurile citate de mine” cei care nu-s de acord cu evaluarea sa. Am făcut-o și nu s-a cutremurat lumea, care (impertinentă!) nu-și reglează legile după hachițele criticului bucureștean. Faptul că i s-a decernat poetașului Premiul Național Mihai Eminescu a fost o nerușinare girată de yesmenii autorului ”Contradicției lui Maiorescu”, nimic altceva.
Chifu este tot așa de mare poet cât e și Manolescu de mare critic literar la ora actuală. Omenește, este un spectacol trist că președintele Uniunii Scriitorilor nu-și dă seama că i-a expirat gustul, devenind un fel de doctor Ciomu al literaturii.
