O aberație a lumii literare

Cine nu știe povestea cu hainele noi ale împăratului, a lui Hans Christian Andersen? Că umbla, de fapt, gol pe stradă, pe când unii curteni sustineau că e îmbrăcat în staie nemaipomenite. Similar e și cu textele lui Constantin Acosmei, născut în 1972, un autor care și-a reeditat, cu mici modificări, de patru ori volumul ”Jucăria mortului”, ultima oară în 2012.

Cartea este considerată extraordinară în unele cercuri. ”Un continuator necrispat al lui Bacovia”, ”poet formidabil”, "Acosmei a rămas autorul unei singure cărți. Majuscula se subînțelege. Și totuși, avem în ecuație un element nou: apariția într-o ediție revăzută, la o editură, Casa de pariuri literare, care se bate pentru drepturile si pentru vizibilitatea scriitorilor ei. Cei care nu l-au citit pe Acosmei îl vor citi acum; cei care l-au citit îl vor reciti. Dacă e să aleg două nume de poeți profund diferiți care să ducă mai departe partiția Mircea Cărtărescu- Ion Muresan și Cristian Popescu- Ioan Es. Pop, voi opta pentru Constantin Acosmei- Marius Ianuș: iată fața cu două obraze și structura de rezistență a poeziei de azi", spune Daniel Cristea-Enache, care i-a prefațat ultima apariție editorială. Un exemplu de ”excepţională intensitate apoetică”, în viziunea aceluiași critic: "Într-o seară mergeam repede pe trotuar, urmărindu-mi chipul bosumflat în vitrinele împodobite cu ciorapi şi chiloţi. Când am dat colţul în viteză, m-a zdruncinat o izbitură puternică. În faţa mea zăcea o femeie trântită pe asfalt cu faţa în sus. Buzele ei murmurau o lungă înjurătură. Priveam cum i se zvârcoleşte piciorul drept - o bucată de ghips se sfărâmase şi dezvelea un petic de gleznă galbenă, obrintită. I-am cules cârjele de pe jos şi am ajutat-o să se ridice în picioare. În timp ce palmele mele îi ştergeau coapsele de moloz, am simţit în buzunarul de la rochie câţiva biscuiţi obişnuiţi - şi atunci mi s-au încleştat fălcile de poftă. (Relatarea unui bărbat).”

În referirile la scrierile lui Acosmei, n-o să folosesc cuvântul poezie, deoarece am găsit firave dâre de poezie în ceea ce a comis, "(la începutul nopţii crâşma se ridică/ în aer propulsată de ventilatoare// acum simt cum se naşte între noi/ armonia unui grup sanitar" (”Apoteoză”). Sunt doar câteva, debile, în întreaga carte de 142 de pagini.

Desigur, e o istorie lungă cu ce este poezia. Personal, consider poezie orice alcătuire de cuvinte care emoționează, indiferent de subiect sau formă. În rest, vorbim despre altceva, de proze scurte, de ejectări veleitare sau elucubrații cu atingere patologică. Iar majoritatea cuvintelor înșirate de Acosmei sunt poezie doar în măsura în care a fost o sculptură simpla defecație a unuia, expusă într-o galerie de artă. Și n-am nimic cu folosirea fiziologicului în artă, nu cumva să fiu înțeles greșit. Totul stă, însă, în modalitatea realizării, în ”ce”-ul care dă diferența specifică. Că snobii îi apreciază, treaba lor. Că sunt haioși, n-are neapărată permeabilitate cu arta.

”Disimularea indispoziției pentru revelații și domolirea exasperării cu gesturi leneșe, chiar oligofrene (introducerea degetului în gură, scărpinatul pe burtă), ajung coordonatele cele mai interesante ale „jucariei mortului“. Se conturează astfel nevoia de întoarcere la starea placentară. Reîntoarcerea la vârsta infantilă coincide cu dorința de a fi cocoloșit. Însă, cu nesfârșitele ei simptome de insanitate, maturitatea distruge tandrețea: (mi-am închis fălcile cu mâna/ și mi-am vârât pe rând vârful limbii/ în toate spărturile din măsele// atunci ai întins mâna și ai început/ să îmi încâlcești părul – apoi/ totul în jur s-a acoperit de mătreață) („ars amandi“, a opinat George Neagoe.

Ar fi o pierdere de vreme să mă opresc să analizez universul scurtelor texte din ”Jucăria mortului”, care sunt de-o platitudine înfiorătoare. Citez la întâmplare: "(ce este nimic ce faci nimic/ ce cauţi nimic ce vrei nimic// ce ai nimic ce te doare nimic/ ce simţi nimic ce spui nimic) (Ce s-a întâmplat); (azi când mergeam pe stradă/ nişte copii se băteau cu pietre// în staţia de tramvai am/ văzut o femeie care/ avea un scuipat pe spate// acum stau lungit pe saltea/ şi îmi scot cu degetul/ scamele adunate în buric) (Azi când mergeam pe stradă...); de două zile nu am mai stins becul -/ stau cu mâinile la spate şi mă gâdil în/ palmă cu unghiile moi. când îmi clănţănesc/ dinţii îmi sug la sânge măselele rupte) (De două zile nu am mai stins becul...); (am stat pe recamier şi/ mi-am pus mintea la contribuţie/ acum intră în zbor/ pe fereastra deschisă/ gunoaiele aruncate de la etaj/ mă aplec în genunchi şi/ îmi aşez faţa în găleata cu/ apă - ca să bolborosesc) (Sic cogito); (întind mâna iau de pe calorifer o/ baterie veche de lanternă pun limba/ pe lame şi mă gâdilă curentul slab// prind între degete o şuviţă murdară/ din părul încâlcit o pârlesc cu ţigara/ la rădăcină şi apoi o arunc sub pat// când tuşesc zvârcolindu-mă o pereche de/ ochi aprinşi răsar o clipă din întuneric)" (Tratament)”. Chestiunea bibliotecarului bărbos de la Iași este o aberație a lumii literare, unde majoritatea acceptă pe nemestecate judecăți emise de anumiți poli de putere. Culmea, ”Jucăria mortului” a fost înclusă într-un Top 10 al celor mai bune volume de poezie de după 1989.

Nu știu ce gândește Acosmei despre ce face, nici nu mă interesează. Dacă e conștient, nu-i exclus să râdă de lăutătorii săi.