Dumitru Crudu: Oare chiar lumânările alea ardeau înainte să înceapă atacul terorist din Moscova?

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

Când am cârnit-o pe Ștefan cel Mare, lui Ștefan i-a zbârnâit telefonul. Doar a ascultat, aproape că n-a spus nimic. A inclus difuzorul. La Moscova era în toi un atac terorist. A închis la stopul de la Lazo, în fața Bisericii Schimbarea la Față, din coasta SIS-ului.

Câteva minute mai târziu rulam pe lângă Ambasadei Rusiei. Zeci de lumânări groase – asemenea lumânări nici la  biserică n-am văzut- scoteau din întuneric postamentul pe care au fost înfipte.  Nu-mi venea să cred. Atentatul terorist era în toi, dar cei de la Ambasadă deja au aprins lumânări. Pentru prima dată puneau lumânări pe postamentul ăla, pe care oamenii lăsau flori când murea cineva. Încă n-au fost numărați morții și răniții, încă teroriștii continuau să tragă în bieții oameni, veniți să asculte melodiile formației lor preferate și ei deja au aprins lumânări. Nu-mi venea să cred că angajații Ambasadei puteau fi atât de operativi.  Brusc, mi-am amintit de atentatele teroriste de la sfârșitul anilor nouăzeci și începutul anilor 2000, care l-au adus la putere pe Putin, și m-am întrebat oare diplomații ruși n-au aprins aceste lumânări înainte ca teroriștii să deschidă focul? Cum se putea explica rapiditatea lor? Cine-i informa? Oare teroriștii să fi fost lichidați deja și se știa câți oameni au fost uciși?

Am intrat pe toate saiturile de știri, dar nu am aflat nimic nou. Doar când am ajuns acasă am aflat că teroriștii au reușit să fugă, cu mașina cu care au venit, spre Bielarus.

A doua zi am trecut pe jos prin fața Ambasadei Rusiei, pentru a mă întâlni cu o tânără poetă, care voia să-mi dea să citesc primul ei manuscris de versuri. Pe lângă Universitatea de Medicină, am văzut oameni cu garoafe roșii, venind dinspre Mihai Viteazul.  Știam unde se duc. Am depășit un bunic, cu doi nepoți, unul de 7 ani și altul de 16 ani.  Doar bunicul avea flori.  Povesteau ceva și râdeau. Doi tipi, unul la vreo șaizeci de ani, și altul, la vreo douăzeci, îi filmau pe cei care depuneau flori pe postamentul din fața Ambasadei, unde aseară au ars zeci de lumânări. Bărbatul mai în vârstă purta pe cap un chipiu și pe nas niște ochelari fumurii. Îi dădea indicații tinerelului din ce unghi să-i filmeze pe oamenii cu flori. Bunicul le-a transmis celor doi nepoți câteun fir de floare si tustrei le-au depus pe postamentul compătimirii. Tinerelul a filmat acest moment. Bărbatul mai în vârstă l-a felicitat pentru aceasta, bătându-l cu palma pe umăr.

M-am întâlnit cu tânăra poetă pe Aleea Clasicilor. Mi-a dat manuscrisul ei de versuri și i-am compătimit și noi pe oamenii ăia nevinovați din Moscova, uciși de teroriști. Era seară când am ajuns iar pe Ștefan cel Mare. Perechea din fața mea a reușit să prindă culoarea verde și a trecut strada. Ea, îmbrăcată din cap până în picioare în negru - până și părul și-l vopsise în negru – și el, cu patru garoafe roșii în mână. În fața Ambasadei, el i-a înmânat florile. Femeia în negru s-a îndreptat spre soclul compătimirii când a văzut-o pe bătrâna cu față îndurerată, pe care am întâlnit-o și eu când am mers să mă întâlnesc cu tânăra poetă, umblând de colo încoace, cu ochii plânși. Femeia în negru i-a dat și ei o garoafă. Bătrâna a luat-o și a depus-o și ea alături de garoafele lăsate acolo de femeia în negru. Tipii le-au filmat și pe cele două femei. Au filmat si acea secvență când femeia cănită îi ceda una dintre florile ei femeii în vârstă.  Nu, ei nu filmau cum veneau sau cum plecau oamenii, ci numai cum se apropiau de postamentul jalei și cum depuneau flori. Femeia cu părul cănit și soțul ei au plecat, asta nu au mai filmat. Bătrâna cu fața udă de lacrimi dădea roată postamentului. Pe ea o filmau. Se pare că șeful era cel care dădea indicații. Când el vorbea, tinerelul se scula de pe scăunel și îl asculta în picioare. Șeful îl bătu pe umeri, îi mai dădu te miri ce indicații, îi strânse mâna și plecă. L-am urmărit cu atenție cum traversează strada, pentru că oamenii ăștia de la SIS sau de la FSB se purtau cu totul altfel decât restul lumii. O făceau pe nepăsătorii, deși nu le scăpa nimic din vedere.

După ce trecu strada, șeful și-a dat jos ochelarii de pe nas și chipiul de pe cap, băgându-și-le în geantă. L-am recunoscut. Era unul dintre foștii mei colegi de la cenaclul Mateevici. A fost chiar și la prima ședință, cea de pe 15 ianuarie 1988. Tipul cânta arii din opere românești. Era un mare patriot. L-am întâlnit de foarte multe ori prin oraș după aceea, dar de fiecare dată se făcea că plouă. Abia acum am înțeles că lucrează pentru FSB. Probabil, lucra și atunci.

Tinerelul de la FSB și-a pus camera pe genunchi. El nu filma când nu venea nimeni cu flori. Stătea pe scaun, cu o față obosită, și se uita  în zare. Bătrâna cu fața plânsă se apropie de suportul de piatră. Smulse o floare din mormanul uriaș. Se îndepărta un pic. Apoi se apropie iar și o depuse pe postament.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.