Premium
Statul român secular s-a fondat prin reformele lui Al. Ioan Cuza, cel care a lovit Biserica Ortodoxă nu neapărat prin secularizarea averilor mănăstirești, averi care oricum se scurgeau pe drumul servituții, în mare parte, în afara granițelor Principatelor Române, ci mai ales prin scoaterea Bisericii din treburile civile și sociale și prin renunțarea peste noapte la tradiția juridică autohtonă bazată inclusiv pe pravila bisericească.
Constituția din anul 1866 prevedea la art. 22 că „actele Statului civil sunt de atribuțiunea autorităței civile. Întocmirea acestor acte va trebui să procedă întotd’auna benedicțiunea religioasă care pentru căsătorii va fi obligatore”, iar astăzi avem prevederea constituțională conform căreia „căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă” (art. 48 din Constituția României), ceea ce ne arată că avem deja o tradiție constituțională românească în a condiționa accesul la Taina Cununiei de un act administrativ.
În anul 1866, ca strategie de nation-building, avea sens ca statul nou fondat pe principii oarecum liberale, dar fără prea mari pretenții republicane și democratice, să se asigure că-și elimină cel mai puternic competitor intern (Biserica) din treburile civile și sociale pentru a-și asigura astfel monopolul asupra mijloacelor de coerciție și violență (Max Weber). Drept urmare, plasa căsătoria religioasă ca opțiune pentru cuplurile înregistrate deja în fața autorității seculare. Însă, astăzi când România este parte a lumii democratice formularea din art. 48 din Constituție este o agresiune directă la adresa libertății religioase. Din moment ce exercitarea libertății religioase este un drept sfânt și inviolabil, este o inepție ca statul, chiar prin textul Constituției, să condiționeze Taina Sfintei Cununii (și doar aceasta) de un act administrativ. Dacă statul care se revendică din punct de vedere religios din neutralitatea liberal-kantiană reglementează momentul în care oamenii au acces la una dintre cele șapte sfinte taine, de ce nu ar face-o și pentru celelalte? Botez, Euharistie, Spovedanie etc.? Pentru că spre deosebire de celelalte sfinte taine, cununia consemna atât în zorii modernității românești, cât și astăzi, momentul maturizării cetățenești când omul devine prin convenție socială capabil de auto-guvernare și de sprijinire a eforturilor statului.
„Peste tot i s-au luat (n.n. Bisericii) atribuțiile sociale ce le avusese până atunci. Actele de stare civilă, de pildă, i s-au luat de mult Bisericii noastre, în ciuda desigur a necivilizaților englezi, la care și astăzi în zilele noastre căsătoria săvârșită de preoți își produce toate efectele ei civile și juridice, ca și cea civilă (…) Noi am ținut aceste atribuții în mâinile noastre atâta timp cât statul nu s-a crezut capabil să o facă el, iar de îndată ce statul s-a declarat gata să ia aceste atribuții asupra sa, noi Biserica i le-am cedat cu cea mai mare plăcere”, observa de la tribuna Senatului episcopul Bartolomeu Stănescu, la 28 decembrie 1923.
Statul român s-a fondat așadar ca un stat secular, un stat administrativ și hiperbirocratizat și nu un stat preocupat de maximizarea drepturilor și libertăților cetățenești sau/și de bunăstarea populației, un stat preocupat mai degrabă de suveranitate și nu de guvernare. Cu toate acestea, în mod paradoxal, separația față de Biserică nu a operat decât în acele segmente în care statul a avut nevoie: s-a asigurat că se separă de averile Bisericii naționalizându-i-le, s-a asigurat că îi expropriază Bisericii autoritatea civilă și socială, dar totodată s-a asigurat în multe perioade ale istoriei că se întrepătrunde cu Biserica în diferite demersuri politice.
Ceea ce n-a făcut statul român însă de la fondarea sa și nu o face nici acum este să asocieze Biserica în primul rând cu libertatea religioasă și cu capacitatea acesteia de a furniza un bun social absolut indispensabil într-o democrație, anume capitalul social. Este suficient să amintim aici teza profesorului de la Harvard, Robert Putnam, care pune succesul procesului democratizării în nordul Italiei (prin antiteză cu sudul – paradoxal mult mai religios) pe seama capacității cetățenilor de a se asocia în numele diferitelor drepturi și libertăți, printre care și libertatea religioasă. În egală măsură, succesul democrației în SUA este atribuit și organizațiilor religioase foarte active în plan social, educațional și cultural.
În lipsa asocierii Bisericii cu libertatea religioasă, precondiție a democratizării de altfel, statul român s-a mulțumit să cunoască fenomenul religios și să interacționeze cu acesta de la distanță și în mod ipocrit, așa cum și astăzi descoperă/insinuează că o practică liturgică ce datează din secolele XII-XIII este susceptibilă să ducă la răspândirea COVID-19. Astăzi, statul român, spre deosebire de cele mai multe state occidentale (asociate, paradoxal, unor societăți mai puțin religioase decât cea românească) cunoaște fenomenul religios doar prin prisma înscrisurilor oficiale (statutele de organizare și funcționare, raportări ale felului în care organizațiile religioase folosesc sprijinul financiar primit de la autoritățile publice etc.). Este adevărat că un stat secular nu trebuie să facă teologie, dar un stat secular, liberal și democratic are datoria de a cunoaște societatea pe care o guvernează mai ales atunci când o face de-o manieră liberală, respectând cu sfințenie libertatea religioasă și autonomia cultelor religioase. Ipocrizia este mult mai profundă dacă ne uităm cu atenție la zona de relaționare a birocrației de stat cu fenomenul religios unde, pe de o parte, avem o prezență destul de masivă a oficialităților la evenimente religioase festive, iar pe de altă parte o dezangajare alarmantă și chiar anti-democratică a politicienilor în a proiecta politici publice pe termen lung în scopul maximizării libertății religioase, dialogului religios și proiectelor comune stat-culte. Clasa politică este fie exagerat de pioasă, fie exagerat de anti-clericală, dar nicidecum interesată de miezul democratic al fenomenului religios, anume libertatea religioasă.
În anul 2013, Secretariatul de Stat pentru Culte a propus Comisiei parlamentare pentru revizuirea Constituției României, funcțională pe atunci, atât în întâlniri de lucru, cât și prin înscrisuri cât se poate de oficiale introducerea expressis verbis în Constituția României a garantării libertății religioase.
Motivația era una pragmatică: libertatea religioasă este un drept mult prea important pentru a fi sub-asociat libertății de conștiință, iar menționarea ei explicită ar face atât societatea, cât mai ales politicienii români să fie mult mai interesați în a susține politici publice în favoarea libertății religioase.
În plus, garantarea expresă a libertății religioase a avut și are darul de a plasa România în categoria democrațiilor care consideră că bunăstarea socială este direct proporțională cu maximizarea drepturilor și libertăților cetățenești. Aceste democrații au formalizat recent, în luna februarie 2020, sub imboldul Departamentului de Stat al SUA, Alianța Internațională a Libertății Religioase, o rețea de 35 de țări care militează pentru libertate religioasă în lume și din care, bineînțeles, România nu face parte din aceleași considerații de deficit de cultură democratică și înțepenire birocratică.
În fond, nici atunci și nici acum nu există dialog real între stat, intelectuali și Biserică. În ultimii 160 de ani, cu excepția muncii de pionierat aproape personal a lui Dimitrie Gusti sau a lui Nicolae Iorga, statul român s-a arătat, în general, mai degrabă scârbit de cunoașterea societății și mai ales de facilitarea drepturilor și libertăților în general. Sprijinul statului pentru cultele religioase nu este înțeles la noi, în logică democratică, drept un sprijin pentru exercitarea unui drept (libertatea religioasă), ci mai degrabă o formă de compensație materială pentru valurile succesive de secularizare, de la Regulamentele Organice până la regimul comunist. În fapt, o auto-capcană: în vreme ce datoria unui regim democratic este aceea de a facilita în permanență exercitarea drepturilor și libertăților, inclusiv prin intervenție financiară, compensațiile materiale pot fi calculate, limitate, suspendate și la un moment dat și chiar complet onorate.
Teologul britanic John Milbank observă că de-a lungul secolelor XVIII-XX Bisericile tradiționale au mimat procedurile suveranității politice și au inventat un nou tip de management birocratic al credincioșilor: și-au produs propriile constituții, au consacrat o birocrație bisericească din ce în ce mai rafinată, și-au conformat școlile de teologie exigențelor și criteriilor școlilor publice etc. Tocmai de aceea, începând cu 1872-1873 când statul român a aprobat primul statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române și până în februarie 2020 când a fost publicată în Monitorul Oficial cea mai recentă versiune a Statutului pentru Organizarea și Funcționarea BOR, statul român nu a fost interesat de o cunoaștere profundă a organizațiilor religioase, ci doar de aspecte birocratice minimale – conducere reprezentativă națională, patrimoniu, modalități de alegere sau recrutare a clerului etc. Înțepenit în birocratizare, statul se achită minimal de datoria de a ști cine sunt cultele religioase, dar nu-și asumă datoria de a ști ce sunt, cum sunt și mai ales care este impactul lor în societatea românească.
La rândul ei, conform unei practici de două milenii, Biserica se definește în raport cu societatea politică atât în termeni de continuitate, cât și în termeni de discontinuitate. Uneori Împărăția Cerurilor se suprapune peste cea lumească, alteori se află în tensiune cu aceasta. Eclesiologia înțeleasă în termeni seculari drept arhitectură socio-juridică a Bisericii este o formă de sociologie religioasă în sensul în care integrează un cumul de practici și tradiții motivate teologic, dar în egală măsură șlefuite de istoria confruntării Bisericii cu lumea seculară. În România, însă, pe cât de tainică este sociologia religiei (ca disciplină laică) pentru teologi, pe atât de tainică este eclesiologia creștin-ortodoxă pentru observatorii linguriței unice folosite la administrarea Tainei Euharistiei. Un singur potir din care zeci sau sute de credincioși primesc Darul Vieții Veșnice suportă mai multe explicații eclesiologice și teologice decât toate teoriile constituționale la un loc.
Poate că și din cauza acestui deficit de dialog foarte puțini teologi au formulat în timpul pandemiei un discurs de teologie socială, dincolo de banala invitație de a folosi acest timp ca perioadă de meditație și reflecție asupra propriilor neputințe. Capacitatea limitată a teologilor de a explica propria eclesiologie publicului secular se lovește de opacitatea și mai limitată a hipsterimii politice și de stradă de a înțelege credința în lipsa practicării ei.
În această logică, problema linguriței folosite la Împărtășanie este una simplă și deopotrivă falsă. Este simplă din punctul de vedere al statului care în acest context poate impune restricții ferme cu respectarea standardelor și recomandărilor internaționale privind dimensiunea externă (asociativă) a libertății religioase, dar și din punctul de vedere al Bisericii care este mult prea plină de înțelepciune duhovnicească pentru a mai răspunde adecvat nevoilor spirituale ale fiecărei persoane umane.
Este însă și o problemă reală a spațiului public românesc, cel care dă măsura democrației și care se vede, pentru a câta oară?, în propria-i sărăcie de idei și acțiuni, incapabil să articuleze politici publice consensuale și dezbateri spre binele întregii societăți. Biserica Ortodoxă Română, Bisericile Catolică și cele Protestante, Cultul Musulman, Federația Comunităților Evreiești și Bisericile Evanghelice vor veghea la tentațiile totalitare care pot apărea în această perioadă (oare cine li se alătură?), însă clasa politică își va asuma evaluarea/măsurarea propriei raportări la fenomenul religios prin prisma exigențelor democratice?
Capitol din volumul ”Libertatea religioasă între politică și politici - O analiză politică a standardelor internaționale, legislației naționale și practicii guvernamentale în pandemie”, semnat de Cătălin Raiu, apărut la Editura Doxologia, 2021
