Premium
S-a discutat public că unul dintre motivele pentru care a fost decisă închiderea școlilor a fost acela de a evita aglomerarea străzilor cu părinți dornici să își aducă copilul la școală din cartiere mai îndepărtate. Ca de obicei, au ieșit în față în discuțiile de pe rețelele sociale părinți și ne-părinți care susțin cu tărie ca problema se poate rezolva prin aplicarea strictă a legii care nu permite copiilor să se înscrie decât la școlile unde sunt arondați. O asemenea filosofie consideră că, prin migrația elevilor buni și a părinților conștiincioși, nivelul școlii de cartier scade ceea ce atrage profesori mai slabi intrând într-un cerc vicios care duce la o scădere și mai mare a nivelului de școlarizare și la o migrație și mai mare a elevilor.
UPDATE: Mi s-a atras atenția că reglementările oferă de fapt un anumit grad de flexibilitate. Prin urmare, acest articol nu trebuie citit ca fiind polemic cu legea însăși ci cu o filosofie de îmbunătățire a situației școlilor prin legarea copiilor de școlile de cartier.
Înainte de a intra în discuții mai teoretice, simt nevoia să fac un fel de disclaimer. Sunt, într-o oarecare măsură, produsul Școlii nr 17, considerată în vremea respectivă una din primele două școli din București, la concurență cu o altă școală a cărei număr l-am uitat. Nu locuiam în cartierul respectiv și, din câte știu, nu s-a plătit în momentul acela nici o șpagă. Mama mea a făcut o vizită la direcție și a spus cu suficientă încredere în sine: copilul meu merită să meargă la această școală. În vremurile acelea să ridici nivelul educațional al copilului tău prin transfer la o școală mai bună sau prin celebrele meditații se considera o modalitate de a ridica nu doar familia ta ci și de a contribui la ridicarea unei generații următoare cât mai bune. Dar, chiar dacă ar fi fost altfel, nu știu dacă i-ar fi păsat.
Dar să revenim la argumentele mai teoretice. Deși schimbul de opinii pe rețelele sociale nu este întotdeauna suficient de clar pentru a identifica originea intelectuala a unei idei, în cazul de față, vorbim cel mai probabil lucrările lui Albert O. Hirschman. Conform acestuia, părinții care nu își vor vedea copiii duși la școli suficient de bune vor redirecționare energia în a ridica nivelul școlii la care sunt obligați să participe. Teoria mai largă a lui Hirschman își găsește aplicare în tot felul de contexte sociale dincolo de simpla stare a școlilor. De exemplu, stabilitatea României și progresul insuficient de rapid pot fi explicate prin faptul că ce mai nemulțumiți, în loc să protesteze sau să încerce să schimbe lucrurile, au preferat să părăsească țara.
Dar, oricât ar fi interesantă teoria, nu avem motive să susținem automat că se aplică în toate contextele școlare.
În Statele Unite, unde teoria este invocată uneori, există o lungă tradiție de implicare a părinților în soarta școlilor. Există, printre altele, consilii de părinți care sunt alese în mod democratic și care au un rol important în modul în care este orientată fiecare școală. Prin comparație, școala românească cultivă tradiția supunerii și separația între profesor și familiile copiilor. Nu există consilii ale părinților cu rol de decizie și îndrumare după cum nu există nici măcar un canal de comunicare instituționalizat între familii și dascăli. Există ședința cu părinții, ținută de câteva ori pe an, în care rareori există timpul necesar pentru ca un părinte nemulțumit poată exprima nemulțumirea în mod suficient de elocvent.
În asemenea condiții, nu putem spune cu siguranță că Hirschman se aplică în școlile noastre. La fel de posibil este următorul scenariu: câțiva părinți din clasă sunt nemulțumiți de nivelul de predare și aleg să își mediteze copii în privat. Dată fiind și încărcarea școlară, copii meditați vor fi singurii sau aproape singurii care vor fi la zi cu lecțiile și cu înțelegerea materiei. Încet, încet, aceștia vor deveni preferații profesorului, așezați în primele bănci, scoși la tablă de fiecare dată când un exercițiu depășește un minim de dificultate. Practic ei și nu clasa vor deveni publicul profesorului. Astfel, inegalitatea pe care dorim să o evităm obligând copiii să meargă în școlile din cartier se întoarce în mod pervers tocmai ca efect al obligațiilor artificiale pe care le impunem.
Alt scenariu, cunoscut din situația altor țări, este acela în care părinții decid să își cumpere case în zonele cu școli bune. Prețul locuințelor crește, impozitul pe clădiri crește și el iar cei mai săraci ajung să vândă și să se mute în cartiere mai ieftine. Și, astfel, segregarea se întoarce.
Dar să presupunem pentru o clipă că obligația de a menține copii în școala de cartier funcționează cu adevărat și ridică într-o o anumită măsură nivelul școlii. Avem oare dreptul să îi folosim pe unii copii drept carne de tun în lupta pentru politici publice menite să ridice nivelul celorlalți copii?!?
La o primă privire se poate spune că asta face statul în fiecare zi. Cetățeanul muncește, își plătește impozitele, apoi statul încasează acelei impozite și face cu banii alte lucruri decât cele pe care le ar face cetățeanul. Dar una este să ridici o sumă de bani care poate fi înlocuită cu altă sumă de bani și cu totul altceva este să iei o decizie care influențează implacabil un întreg destin. Bani opriți de stat pot fi înlocuiți cu alți bani. Dacă nu pot să îmi iau un televizor luna asta poate voi fi capabil să îl iau peste trei luni.
În plus, statul livrează servicii în contul taxelor și impozitelor. Teoretic, aceste servicii pot fi mai valoroase decât sumele reținute atâta vreme cât statul se focalizează în special pe acele tipuri de servicii care nu pot să fie satisfăcute în mod eficient de către piață. Dacă cetățeanul primește mai puțin decât plătește, în ciuda existenței unui stat eficient, atunci, foarte probabil, nivelul veniturilor sale este semnificativ peste medie. Într-un sens, se poate argumenta că statul reține din surplusul acelui cetățean mai degrabă decât din suma necesară unei existențe decente.
Cu totul alta este soarta unui copil în sistemul școlar. Chiar în cazul optim, acela în care elevii bun cresc nivelul general al clasei și, prin metode insuficient clarificate, ridică nivelul de predare al profesorilor, chiar și așa copiii buni vor primi o educație ceva mai slabă decât ar primi dacă ar putea alege o altă școală. În acest caz, statul nu reține doar o parte din câștigurile viitoare ale copilului ci îi și amputează o parte din destin.
Copilul arondat cu forța unei anumite instituții de învățământ este în esență, legat de glie. El are obligații implicite de muncă întru ridicarea nivelului general al clasei și precum un adevărat șerb nu poate transforma această obligație într-o dare bănească.
Astfel, obligarea copiilor de a merge la școlile la care sunt arondați este o măsură despre care nu știm dacă va funcționa cu adevărat în viața reală. Și, chiar dacă va funcționa, extrage un cost individual care depășește cu mult ceea ce credem noi în mod obișnuit că este dreptul statului să extragă.
