De ce s-a îndrăgostit PSD de Diaspora

A devenit deja un loc comun să spui că votul prin corespondență dezavantajează PSD. Și nici nu e departe de adevăr, din moment ce ar da posibilitatea unui număr mult mai mare de români aflați în străinătate (estimarea totală e de 3 milioane) să voteze la diverse scrutine din România (parlamentar, europarlamentar și prezidențial).

Fără vot prin corespondență, Traian Băsescu a câștigat în fața lui Mircea Geoană cu un plus de 60 de mii de voturi. Diferența a făcut-o Diaspora. Cinci ani mai târziu, Iohannis a repetat performanța, ba chiar a îmbunătățit-o, căci, grație erorilor guvernului Ponta de a limita accesul la vot pentru românii din afară (episodul 2009 lăsase traume în PSD), nu doar aceștia au votat în număr record, dar și rudele, prietenii sau, pur și simplu, privitorii din țară, consternați de umilințele la care au fost supuși concetățenii lor. Teoretic, cu vot prin corespondență, ”măcelul” ar fi și mai crunt.

Și, totuși, PSD preia inițiativa în Comisia Electorală, după ce reprezentantul PNL a demisionat în semn de protest față de tergiversările majorității și pare gata să treacă proiectul votului prin corespondență pe repede înainte (luni s-a votat deja în prima cameră). Dacă se grăbesc, legea poate fi promulgată în timp util, adică cu un an înaintea scrutinului parlamentar și, deci, va avea valabilitate constituțională.

Ce interes are PSD, care a obținut în primul tur al prezidențialelor doar 15% în Diaspora (față de 40% pe ansamblu), să treacă această lege, promisă românilor de Iohannis, după ce a ieșit președinte, dar și de toate celelalte partide, mai puțin UDMR? De ce ar da pe tavă PSD către ceilalți competitori câte 85 de voturi la fiecare 100 de voturi din Diaspora? Și, atenție, după ce vom avea votul prin corespondență, nu mai vorbim de zeci de mii sau sute de mii de buletine aruncate în urnă, ci e posibil să vorbim poate de un milion și mai bine de plicuri cu opțiuni. Iar, din acest milion, 850 de mii merg oriunde în altă parte decât la PSD.

Scenariul I

Ar putea să fie o simplă mișcare de imagine, cu numeroase capcane de parcurs. De pildă, ar putea fi contestată la CCR, după ce trece de camera decizională. Astfel, s-ar întârzia procedurile și promulgarea ar ieși din termenul de valabilitate. Dar cine va avea curajul să o conteste? Președintele Iohannis? Improbabil. PNL sau PSD? Greu pauzibil, ei tocmai ce o votaseră. UDMR? Singură, Uniunea nu are suficienți membri în Parlament să conteste o lege, deși probabil ar fi dispusă să acționeze în acest fel. UDMR și ALDE ar avea un număr la limită de membri ca să conteste legea la CCR (minim 25 de senatori sau 50 de deputați), dacă ar mai coopta câțiva din neafiliați. De altfel, Tăriceanu și-a exprimat în ultimele zile rezerva față de votul prin corespondență, lesne de înțeles de ce. Ar fi unul din partidele care ar putea rata intrarea în Parlament, ca și UDMR, din cauza unui ”influx” mai mare de alegători ostili.

Tăriceanu însuși, în calitate de președinte al Senatului, poate contesta legea la CCR. Își va asuma oprobiul public pentru acest gest? Probabil că da. El și-a permis luxul de multe ori să fie contra curentului, să spună și să acționeze în numele unei majorități care gândea la fel, dar se ferea să se exprime. Așadar, cu mâna lui Tăriceanu, PSD poate contesta legea abia votată la Curte. Sau chiar cu mâna lui Ciorbea. Amândoi au butoanele în Kiseleff, să n-avem niciun dubiu.

Să zicem că ar rămâne timp și pentru un control de constituționalitate până la intrarea în vigoare a legii. Nu cumva se găsesc hibe în actualul proiect, puse special ca să cadă la Curte? Probabil că sunt. Se poate invoca secretul votului, discriminarea cetățenilor români din țară, care, conform proiectului trecut de PSD, nu pot beneficia de prevederile legii sau chiar distorsionarea normei de reprezentare, deoarece în legea alegerilor parlamentare au fost prevăzuți doar 6 reprezentanți ai Diaspora, în vreme ce numărul potențial al votanților ar putea fi cât pentru 50 de reprezentanți. Și asta pentru că am îndoieli că i-a trecut cuiva prin cap să aloce voturile din Diaspora în circumscripțiile de domiciliu din țară.

Chiar dacă legea s-ar judeca repede, ea ar putea fi declarată neconstituțională și atunci tot calendarul electoral se dă peste cap, făcând imposibilă punerea ei în aplicare pentru 2016. Dar n-ar fi din vina PSD, nu-i așa? Ci din vina contestatarilor și a Curții. PNL va da vina pe PSD, PSD pe PNL și ambele pe Tăriceanu și CCR, deci, în final, cum se întâmplă, nimeni nu are nicio responsabilitate.

Scenariul II

Al doilea scenariu posibil este mult mai spectaculos. PSD e conștient că, prin noua lege, care permite votul în număr mare al românilor din afară, POATE pierde alegerile parlamentare din 2016. Dar, ca imagine, e un gest de spălare a păcatelor de la prezidențialele din 2014 și, pe termen lung, adică 2019, cu un PSD mai frecventabil, românii din afară își vor aminti cu duioșie că partidul lui Dragnea a avut un rol decisiv în trecerea legii prin Parlament. Așa că PSD nu-i mai trimite pe Tăriceanu sau Ciorbea la înaintare și lasă legea să fie promulgată la timp.

Da, PSD poate spera la prea puține voturi trimise în plic acasă. Greu de crezut că gestul în sine, de a fi contribuit la trecerea legii, îi va convinge pe românii de afară să voteze, într-o proporție mult mai mare decât până acum, cu cei trei trandafiri. Dar vor fi foarte multe beneficii pe termen scurt și lung pentru PSD și anume:

• UNPR și-ar pierde orice speranță de a merge pe propriile picioare. El face parte din seria partidelor care ar pierde din ”infuzia” de voturi din Diaspora. Nu va mai avea niciun interes să răstoarne actualul guvern și se va îndrepta ca o muscă în plasa păianjenului PSD, adică, fuziune sau alianță, în condițiile prădătorului.
• Beneficiarele votului din Diaspora ar fi PMP și M10 (vezi aici o analiză care arată scorurile probabile). Dragnea ar prefera, în cazul în care totuși PSD ar ieși pe primul loc la parlamentare, să facă o majoritate cu cel puțin unul dintre partide, dacă nu cumva cu amândouă. Dacă M10, mai radical în abordări, ar refuza, atunci ar rămâne PMP și UDMR, dar cu un UDMR mult mai pricăjit, sub efectul aceluiași vot prin corespondență. În orice caz, PNL ar rămâne în opoziție, ceea ce îi va fi fatal și partidului și lui Iohannis. Dragnea are deci posibilitatea să-și aleagă un partener sigur de alianță, în cazul în care ar câștiga. L-ar prefera pe Traian Băsescu, decât pe Gabriel Oprea. Primul îl vrea pe Iohannis dat jos în 2019, al doilea ar face orice i-ar zice Iohannis.
• UDMR ar fi redus la dimensiuni mult mai mici în Parlament (va intra cu prag alternativ), ceea ce va împiedica satisfacerea unor pretenții exagerate ale maghiarilor, așa cum s-a întâmplat până acum. Orice concesii făcute maghiarilor au repercusiuni electorale în segmentul naționalist.
• În fine, dacă totuși PNL ar ieși pe primul loc la parlamentare, liberalilor le va fi imposibil să construiască o majoritate fără cel puțin unul din cele două partide beneficiare ale votului prin corespondență: PMP și M10. Asta ar conveni de minune unui PSD intrat în opoziție. Căci liberalii, cu oamenii lui Macovei sau Băsescu în cabinet, nu vor avea niciun pic de liniște până-n 2019, momentul cheie al prezidențialelor. Vor fi loviți, pe de o parte, din bâncile Parlamentului de social-democrați și, pe de altă parte, de pe scaunele din jurul mesei guvernului de nărăvașii reprezentanți ai PMP și/sau M10. Avantajul se va contabiliza în curtea lui Dragnea, atunci când PSD îl va înfrunta pe Iohannis în 2019.

Așadar, votul prin corespondență nu e niciun cadou al PSD făcut românilor, ca să-i împace pentru necazurile pricinuite la prezidențialele din 2014. E  fie o mișcare tactică cu efecte întârziate pe termen scurt, mediu și lung, care va face cărare formațiunii condusă de Dragnea spre prezidențialele din 2019, miza cu adevărat importantă a următorului deceniu, fie un truc care va lăsa deznodământul în mâna altor actori, precum CCR, Tăriceanu, Ciorbea, dar va absolvi PSD de un eșec.