Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Când am auzit că toată lumea se pregătea să meargă la restaurantul CINCI STELE, care se înălța în liziera unei păduri, ce se întindea în jurul lacurilor de la Sculeni, m-am opus pe față. Proprietarul acelui restaurant era un fost consilier al unui fost premier comunist, cunoscut pentru vederile și ieșirile sale românofobe. Dar domnul Zorilă, secretarul Uniunii Scriitorilor, ne-a asigurat că acel consilier s-a schimbat radical de când a început să scrie și el literatură. Dovadă era și faptul că ne invita acum pe toți cei care am fost prezenți la întâlnirea cu criticul literar bucureștean Marin Mincu la restaurantul său din cartierul bogaților. Inclusiv pe Marin Mincu. Toți i-au dat dreptate și s-au bulucit după domnul Zorilă, care-i conducea spre un minibuz, parcat în spatele Uniunii. M-am luat și eu după ei, însoțit de doi critici literari tineri, veniți și ei din București. Însuși domnul Zorilă se urcă la volan. Se vede că nu parcurgea drumul ăla pentru prima dată, pentru că reușea în paralel să-i povestească lui Marin Mincu – vedeta serii- despre cum bogătașul Nebesnâi, la care acum mergeam in corpore, s-a apucat de scris romane, după ce a ieșit din politică.
Minibuzul cârni la dreapta, intrând în cartierul de vile, în care trăiau doar oameni bogați și se ridicau spre cer doar restaurante luxoase, în care eu am călcat niciodată.
Am urcat în șir indian scările restaurantului. Pe ultima treaptă ne aștepta însuși domnul Nebesnâi, despre care eu nu am avut niciodată o părere prea bună. Am pătruns după el într-o sală luminoasă, împărțită în două de o masă lungă, încărcată cu tot ce-ți poftea inima. Cina asta o dădea în cinstea venirii la Chișinău a marelui critic literar român, Marin Mincu. Domnul Nebesnâi era vesel, voios, prietenos și ne invita să mâncăm.
Domnul Nebesnâi nu știa româna și domnul Zorila îl ajuta să comunice cu Marin Mincu.
Lumea împresură masa, plină cu icre negre, icre roșii, somon, ficat de pește sau cu niște mâncăruri pe care le vedeam atunci pentru prima dată. Asta da generozitate, îmi spuneam. Generozitatea unui om despre care toți spun că ar fi românofob. Care românofob? Masa asta demonstrează contrariul. Ospitalitatea sa infirmă toate acuzele care i se aduc, inclusiv pe ale mele. Domnul Nebesnâi nu se dezlipi toată seara de domnul Mincu.
Eu mâncam și mă gândeam că am greșit crezând că oamenii nu se pot schimba. Ceea ce-i poate schimba e literatura. Nu e bine să ai prejudecăți și să-l judeci pe om după niște fapte ale lui din trecut.
Eram mort de foame și am mâncat pe săturate. De dimineață nu am mai pus nimic în gură. Singurul care nu s-a atins de bucatele de pe masă era domnul Nebesnâi. Noi toți ceilalți am băgat cât am putut la ghiozdan. Apoi am plecat. Ne-a dus cu minibuzul Uniunii domnul Zorilă.
Când am ajuns acasă, mi s-a făcut rău. Așa de rău nu mi-a mai fost niciodată. Am vomitat toată seara. Mă intoxicasem. Am vomitat tot ce am mâncat la domnul Nebesnâi, care a fost și a rămas românofob.
Domnul Nebesnâi ne-a servit cu mâncare expirată. Așa se explică generozitatea lui. În loc s-o arunce, ne-a dat-o nouă.
NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
