Premium
Cu recentul său volum Eșecul gândirii calculatoare și reafirmarea metafizicii (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2022), filosoful Mircea Arman revede în istoria ideilor, începând de la Metafizica lui Aristotel la Fenomenologia lui Heidegger, toată diacronia imaginativului poietic până în faza postumanității lui și a metaversului contemporan, precum și gândirea (das denken) între excesiva das rechnende și impetuoasa das besinnliche nachdenchen din paradigmele reflexivității germane.
Mircea Arman continuă astfel ceea ce ne propunea de la aceeași editură în urmă cu doi ani prin Eseul asupra imaginativului uman, după ce poposise amplu și atent în ariile metafizicii apusene (O istorie critică a metafizicii occidentale -2007) și, cu predilecție, în Metafizica greacă (2013).
Consecvent cu criteriile Eseului amintit, autorul, după ce văzuse acolo operele lui Hölderlin, Rilke și Dante în raport de aesthesis, imitativ și adevăr, de această dată se ridică deasupra imaginativului, revăzut de la preplatonicieni la postkantianism, în orizontul ideilor unde scrutează și creează critic lumi virtuale în seama lui Homo digitalicus și a peșterei sale informaționale. Mircea Arman are și de această dată toate premisele istoric-filosofice de a cuprinde complex ideea și de a o urma în evoluția ei de la scolastici la omul contemporan, în toate reperele esențiale.
Citindu-l, mi-am amintit o cugetare a lui Heidegger: Es gibt wenige, die wissen, wie man eine gelernte Sache von einer gedachten Sache unterscheidet (Puțini sunt cei ce știu să facă deosebirea dintre un lucru învățat și unul gândit).
Mircea Arman, managerul și editorialistul de la prestigioasa revistă Tribuna din Cluj, publică acolo numeroase eseuri sub genericul imaginativului poietic aprioric (ca arché al filosofiei și științei), despre primatul imaginativului metafizic în gândirea elină, despre adevărul științific ca negare a lumii, despre eșecul gândirii calculatoare – das denken (das rechnende; das besinnliche nachdenchen) și în raport cu metafizicul, teme subsumate într-un meta-eseu consemnat sub titlul noii sale cărți. Autorul va fi văzut că secolul al XXI-lea este nu doar lipsit de originalitate, iar absența unor răspunsuri concrete așteptate de la acesta acuză sincope în coerența imaginativului poietic creator, de unde și eclectismul gândirii nevoite să se întoarcă spre momente referențiale ale istorie sale și constată că energiile existențiale au determinări obiective, care au derapat ulterior în însuși orgoliul gândirii încât „este cel puțin un truism să mai spui că fiecare individ își are propriul adevăr, că știința a devenit intolerabilă și își proferează propriile structuri imaginative drept adevăruri absolute” (p.188) și că „europeanul folosește noțiunea de adevăr într-un mod pe care l-am putea considera cel puțin arbitrar, totalitar și unilateral” (p182). De aici finalizările haotice (atât timp cât nu se văd coerențele); imaginativul și-a abandonat poieza în favoarea mașinii și, ca urmare, aceasta va controla doar perspicacitatea, nu însă și creativitatea (p.218). Nu este aici nici criticism exagerat, nici nihilism, ci numai invitație evidentă la luciditate, la rațional – de altfel ideea sau una dintre ideile fundamentale ale cărții lui Mircea Arman.
Citindu-i atent editorialele din Tribuna, pot spune că autorul este un riguros scrutător al premiselor, iar asta nu este numai o motivată reconsiderare a clasicilor filosofiei occidentale, ci un argument pentru argumentare. În acest sens, volumul despre care vorbim se cantonează în esențele primare, începând cu tezele Metafizicii lui Aristotel și încheind (un fel de a spune) cu Heidegger (Ființă și timp) – o deschidere sine qua non spre înțelegerea fiindului. Trimiterile se fac, evident, spre cele patru teze despre ființă: ființa nu este un predicat real (Kant); teza ontologiei medievale a faptului de a fi ceva (esentia), cu faptul de a fi simplă prezență (existentia); teza ontologiei moderne cu ființa naturii (res extensa) și ființa spiritului (res cogitans), ca moduri ale ființei; teza logicii, după care ființarea se abordează prin este indiferent de modul de a fi – vis-a-vis de care Heidegger formula teza că ființa este și rămâne singura temă autentică a filosofiei (ființarea fiind mai degrabă preocuparea esențială a teologiei).
Prin urmare, se poate observa că Immanuel Kant neglijase capacitatea creativă a omului (p.19), că Leibniz ocolea și el structurile imaginativului și creiona un sistem intelectualizat al lumii (p.20), iar Loke sensibiliaza fenomenele; în consecință, construcția lui Mircea Arman „prin cele două elemente fundamentale ale intelectului, capacitatea imaginativă poietică apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric” (p.22) diferențiază și „nu doar compară conceptele în intelect pentru a vedea dacă sunt identice (...), ci arată modul în care aceste concepte creează realitatea și structura internă a fenomenului, conducându-le la înțelegere” (p.22).
Coerența cărții se relevă în articularea capitolelor pe argumentativul ideilor (Capacitatea imaginativă poietică apriorică ca unitate sintactică a percepției; imaginativul poietic rațional aprioric ca arché al filosofiei și științei etc.). Mircea Arman simte nevoia să (se) diferențieze și o exprimă nu atât în definit, ci și în definitoriu: este cazul celei mai importante descoperiri conceptuale a întregii filosofii – arché: 1. Principiul – arché – se numește mai întâi punctul de la care un lucru începe mișcarea (...); 2. Se numește principiu acel ceva de la care pornind un lucru este săvârșit cât mai potrivit scopului său (...); 3.În al treilea rând se numește pricipiu acea primă parte internă din care ia naștere un lucru (...); 4. În al patrulea rând se numește principiu – arché – și ceea ce, fără să fie o parte integrantă din lucru în chestiune, joacă primul rol la nașterea lui (p.34) și continuă cu celelalte diferențe.
Exemplificările lui Mircea Arman, o incontestabilă probă de erudiție, merg de la poemele homerice, la Socrate, la dialogurile platonice (ex. Cratylos, Parmenide, Gorgias), la Schiller, Gilson, Bergson etc. Cartea lui Mircea Arman, trebuie să remarcăm, nu poartă doar un titlul incitant pentru orice cititor de filosofie (Eșecul gândirii calculatoare...), împrumutat de la unul din capitolele sale (cap.VII), ci este însuși sensul evoluției unui anumit tip de gândire pe care Haidegger a luat-o în considerare (Die Grundprobleme der Phänomenologie) în termeni specifici reflecției filosofice germane: aufzeigung (punere în evidență), bedeutung (semnificație), diesheit (acest-itate), erkennen (cunoaștere), in-sein (fapt-de-a-sălășlui-în), mitsein (fapt-de-a-fi-laolaltă), wassein (fapt-de-a-fi-ceva), wiesein (fapt-de-a-fi-cumva), geurteiltsein (faptul-de-a-fi-judecat), washeit (ce-itate), werheit (cine-itate) etc.
Haotismul cercetării științifice, ca efect al disipării cercetării înseși, a însemnat un progres la fel de haotic, fără finalitate, constată Mircea Arman (p.153). Nici în prezent cercetarea științifică nu are o viziune a întregului și asta nu din cauza lucrurilor în continuă mișcare, ci din cauza proiectării ei ca pars pro toto.
În consecință, numai aparent se arată paradoxală teza potrivit căreia gândirea exactă este și gândirea cea mai riguroasă (p.155). Luând lucrurile din perspectiva ființei, rigoarea se dovedește a fi raportul constant cu acel ceva propriu ființării (cu ființa, deci), „gândirea exactă recunoaște doar calculul și este aservită lui. De aceea metoda științei este matematica. Matematica nu este știință, ci doar metodă, întrucât, dacă ea ar fi știință, ar avea putința independentă a cercetării naturii” (p.155) – desigur, știind că matematica nu socotește faptele, ci cantitățile și relațiile dintre ele, astfel, socotește Heidegger, gândirea esențială pentru umanitatea omului este și rămâne metafizica. „Metodologia strictă a științei supusă demersului calculator, ordonator și previzionar al matematicii nu face decât să îngusteze mai mult aria cercetării pe care nici nu o poate susține în spectrul fenomenului”, conclude Mircea Arman (p.157) și exemplifică sugestiv cu paradoxul Groenlandei (Grünland – tărâmul verde), cu calculele lui Emmanuel le Roy Ladurie și ciclicitățile glaciațiunilor spre a ajunge la concluzia că „știința (dacă nu se confundă cu tehnica planetară) trebuie repornită pe alte principii, pe alte valori și trebuie călăuzită de gândire, de metafizică” (p.160), a cărei superioritate este tot mai evidentă. Perspectiva este una explicit heideggeriană: gândirea metafizică, atâta vreme cât este în serviciul ființei pe temeiul simplității în libertatea sacrificiului păstrează adevărul ființei ca adeveritor: aberațiile căutării unor alte temelii (se citează exemplul lui Markus Gabriel – universitar la Bonn – cu cartea sa Warum es die Welt nicht gibt) ajung să plece de la premisa că lumea nu există ca atare (p.164), căreia Mircea Arman îi aduce criticile evidenței și ale măsurii amintindu-ne și de ideile similare ale lui William Ockham.
Filosoful clujean, după argumente și judecăți plauzibile, poate, așadar, să sintetizeze: „Descoperirile științei nu au fost descoperiri propriu-zice, ci au fost creații. Imaginativul poietic aprioric, la a cărui bază stă capacitatera imaginativă apriorică ca fundament al sintezei apercepției transcendentale genuine, creează necontenit lumi posibile pe care le aduce, în final, la sinteza transcendentală a eului și creează, astfel, unitatea lumii”(p.170).
Dacă autorul a socotit, pe bună dreptate, că acestea sunt mecanismele fundamentale ale substanței imaginative de la temelia lumii, a progreselor ei și le-a reținut ca titlu al cărții, nu mai puțin interesante sunt dezbaterile sale din capitolele care urmează: metafizica și adevărul ca funcționalitate (din perspectiva esenței metafizice a tehnicii) și, respectiv, adevărul științific ca negare a lumii, înainte de a ajunge strict la imaginativul poietic tehnologic sau la homo digitalicus și peștera informațională.
Spectacolul gândirii filosofice, al reașezării principiale a acesteia până la nevoia (?!) de a se depăși pe sine (prelungirea organelor de simț cu substitute tehnice - p.189) ajunge la negarea lumii ca atare, subiect în care autorul eliberează conștient și nu doar emoțional un potențial critic latent, ci înseși argumentele lumii moderne care, sperăm, doar pare că se avântă necugetat, sinucigaș în mirajul tehnologic fără un scop coerent și fără a putea anticipa un alt orizont axiologic și a cuantifica vulnerabilitățile unei alte umanități. Temerile lui Mircea Arman ar putea fi ale tuturor și, simultan, un semnal, o invitație la luciditate: „Atât timp cât manuscrisul va dispărea, ștergerea creației culturale și spirituale se va afla la discreția apăsării unei taste sau ale unor dezastre date de lipsa energiei sau de distrugerea ei”(p.219). Că de ce alte argumente am mai avea nevoie azi, când butonul declanșării unui cataclism nuclear stă în mâna și la cheremul unor oameni orbiți de vanitățile puterii absolute, capabili, în noaptea minții, să pună cap civilizației lui homo sapiens și să spulbere însăși lucrarea lui Dumnezeu.
Iulian Chivu
