Lăutari vs. Maneliști - Cum s-a distrus o tradiție de secole și a înflorit evaziunea fiscală

Lăutarii români despre care au scris marile ziare din Europa și America și care au apărut în filmul „Omul care plânge“ cu Johnny Depp, Christina Ricci ori John Turturro au fost ignorați de presa din România.

Meșteșugurile care țin de tradiție nu mai au căutare în zilele noastre. Au dispărut sau sunt pe cale de dispariție sobarii, fierarii, geamgiii, sobarii, cioplitorii în piatră. Dar cel mai de preț meșteșug, cea mai de preț artă care s-a stins odată cu apariția manelelor este muzica lăutărească. Muzica țiganilor de altădată ̶ a romilor de acum ̶ aduce cu ea durerea și suferințele a cinci secole de robie, când, de pildă, o femeie de etnie romă era vândută cu prețul unei perechi de boi. Tristețea ancestrală din balade alterna cu bucuria vieții de zi cu zi exprimată prin sârbe și hore, relatează Deutsche Welle citat de Rador Radio România.

Meșteșugul cântatului la vioară, la țambal ori la acordeon era deprins din tată-n fiu, copilul fura meseria, nimeni nu îl învăța, lăutarii nu știau notele muzicale, cântau după ureche. „Melodia mă cheamă pe mine, eu nu fac decât să-mi slobod sufletul și să mă las dus“. Redau cu aproximație ce am auzit în tinerețe, când mergeam în satul meu și participam la petreceri cu lăutari. Tot în acele vremuri, nunțile durau de sâmbăta până luni noaptea, când era „Calea Mare“. Lăutarii cântau neîntrerupt și câte zece ore, se odihneau în casa socrului mare și o luau de la capăt. Cea mai grozavă improvizație era cântatul la fir. Lăutarul lega de coarda viorii un fir din coada calului și aluneca arcușul pe el, scoțând sunete imposibil de redat cu alte instrumente.

Acum nunțile au devenit o afacere, țin doar o jumătate de noapte iar lăutarii, atâția câti mai sunt, nu mai au căutare. Le-au luat locul maneliștii, care cântă pentru o căruță de bani.

Uneori, lăutarii erau supuși la tot felul de „glume“ de nuntașii care băuseră câteva pahare de țuică în plus. De pildă, erau obligați să urce în vârful casei, de regulă țambalagiul, și să cânte de acolo sârbe și hore pe care nuntașii le jucau dând cu pălăria de pământ.

Lăutarii știau cum să-i bucure și să-i prindă în mrejele lor pe oameni la petreceri. Cântau despre tradiții, obiceiuri, despre flăcăii care mergeau cu pețitul, despre fete mari rămase nemăritate, despre zestrea pe care trebuia s-o aducă mireasa în casa mirelui. Prin toate acestea tălmăceau glasul pământului, glasul satului suficient sieși care a dispărut odată cu strămutarea tinerilor la oraș, curmând tradiția prin care gospodăria era moștenită din tată-n fiu.

Un taraf care a făcut înconjurul lumii

Lăutarii din Clejani, un sat din județul Giurgiu, au dus faima muzicii lor nu atât în România, cât mai ales peste hotare. Și asta a început în 1986 când etnomuzicologul elvețian Laurent Aubert i-a descoperit în satul lor cu case sărăcăcioase, cu pirostriile pe care femeile gateau mâncarea în ceaun, cu copiii umblând în pielea goală pe ulițele satului. Aubert a reușit să obțină de la cerberii comuniști acordul de a lăsa taraful din Clejani să țină un concert de muzică lăutărească la Geneva, care a fost și înregistrat.

După căderea comunismului, lăutarii din Clejani au început să fie tot mai căutați de impresari străini, care i-au purtat prin toată Europa, în America și chiar în țări din Asia. Marile scene, precum Opera din Paris sau Carnegie Hall-ul din New York umpleau sălile de concert. De fapt, e impropriu spus concert, pentru Taraful din Clejani (Taraf de Haidouks) cânta ca la nunți și botezuri, lăutarii nu țineau cont de nici o regulă orchestrală, era ca și cum vioara ori țambalul cântau singure.

Speranța Rădulescu, cercetătoare la Muzeul Țăranului Român în vremea în care instituția era condusă de Horia Bernea, a fost o împătimită susținătoare a Tarafului Haiducilor.

Lăutarii din Clejani au primit premii internaționale, s-a scris despre ei în marile ziare din afara țării. În 1999, au apărut în filmul „Omul care plânge“ alături de Johnny Depp, Christina Ricci ori John Turturro. Însă ziarele și televiziunile din România, începând cu televiziunea publică, i-au ignorant în totalitate. Nici acum, când cei mai mulți dintre ei nu mai sunt, Muzeul Țăranului Român nu îi face cunoscuți publicului, mai ales străinilor, prin CD-uri, expoziții de fotografii, albume.

Doar o precizare. Dacă încerci să-i cauți pe Youtube, nu-i găsești pe vechii lăutari, ci pe Viorica și Ioniță din Clejani, un duet de mare succes, dar care nu are nimic de-a face cu lăutăria. Cei mai mulți doritori să le cânte la petreceri fac această confuzie.

Maneliștii milionari cu gardă de corp

În timp ce muzica lăutărească a început să-și dea ultima suflare, au apărut maneliștii. Definiția din DEX a manelei este de „cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată“. Nici o legătură cu cântecele maneliștilor, care sunt garnisite cu exaltări sexuale, vocalize deocheate, blesteme din dragoste.

Cine nu a auzit de Adi Minune, Florin Salam, Vali Vijelie, Nicolae Guță, Tzanca Uraganu, Luci Diamantul și încă mulți alții „fără număr, fără număr?“ Unii dintre ei sunt milionari în euro, câștigă între 3.000 și 5.000 de euro pe oră. Evaziunea fiscală e la ea acasă, sumele din contract fiind mult mai mici decât banii pe care îi încasează. Cântă la case mari, la petrecerile oamenilor de afaceri, ale politicienilor, la nunțile beizadelelor.

Reversul medaliei e că mulți cântăreți de manele se plâng că interlopii îi amenință și șantajează dacă nu primesc taxa de protecție, așa că și-au angajat gărzi de corp. Prin ce se remarcă maneliștii, care e secretul succesului lor care a crescut fulminant în ultimii zece-cincisprezece ani, făcând milioane de fani pe Youtube?

Rețeta succesului e că manelele exprimă vitalitatea, corpolența clipei, rețeta vieții lipsite de griji, domnia banilor. Publicul situat la periferie a pătruns rapid în viscerele orașelor, aducând cu el și manelele.

E trist că maneaua a pătruns până și în regiunile cele mai bogate în folclor, cum ar fi Maramureșul sau Bucovina.