Detalii neștiute despre Ion Iliescu. Secrete din călătoriile în China și Coreea, destăinuite chiar de fostul președinte

Anul 1971 este unul de cotitură atât în biografia fostului președinte Ion Iliescu, cât și pentru perioada regimului comunist din România. Care este semnificația anului 1971, a dezvăluit chiar fostul șef de stat în podcastul Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

„1971 a fost un portal între două vârste ale politicii europene. Dar ca să înțelegi ce a despărțit și ce a unit trebuie să privești la rădăcinile lui ideologice. În 1956, deci cu 15 ani înainte, m-am nimerit la un Congres al Studenților Francezi, la Strasbourg. Era perioada în care Hrușciov devenise flexibil și pe cale de consecință, dialogurile sociale sau ideologice erau posibile nu doar la nivel înalt, ci și între studenți, de o parte și de alta a țărilor Cortinei de Fier.

Studenții erau deja o forță socială, nu politică, iar Uniunea Internațională a Studenților, cu sediul la Praga, devenise un for al uniunii tinerilor intelectuali din Est și din Vest. Dialogul devenea însă îngreunat de faptul că presiunea războiului rece era tot mai mult resimțită, iar în 1949 Organizația Națională a Studenților Iugoslavi fusese exclusă. Așa s-a destrămat UIS.

„În România nu puteai vorbi despre asta”

Francezii au simțit că e o breșă și pot suplini comunicarea dintre organizațiile studențești, așa că au mutat sediul dialogurilor în Franța, unde tradiția forței intelectuale era mult mai pronunțată. Eram la Strasbourg și apăruse raportul secret al lui Hrușciov, citit în Le Monde. În România nici nu se auzise de el. Nu luasem la mine un exemplar, dar avea unul Fred Mahler, de la secția de propagandă a U.I.M., care venise tot de la o reuniune din Franța și era cât pe ce să fie exclus din partid pentru că citea și distribuia presa occidentală interzisă.

A fost o ședință tensionată, în care îmi amintesc nu doar că i-am luat apărarea, dar și că am subliniat faptul că tot Occidentul știa despre ce e vorba. În România însă nu puteai vorbi despre asta. Și nu eram noi o insulă de tăcere, nici măcar la Congresul XX, delegațiile străine nu pomeneau despre raportul secret al lui Hrușciov.

Ideea că regimul lui Stalin fusese demascat era o victorie. Dar odată cu ea veneau nenumărate alte căderi și demistificări: la noi cum se aplicase modelul stalinist? Au fost ședințe plenare ale Comitetului Central în care s-a urmărit demonstrarea faptului că Gheorghiu-Dej a apărat activul de partid. Aceasta era o parte a poveștii. A doua parte importantă era reprezentată de anul 1958.

”S-a creat un culoar pentru trezirea României”

Cu doi ani înainte fusese revolta de la Budapesta, România fiind cooperantă cu sovieticii și cu ungurii, prin găzduirea lui Imre Nagy la noi. Hrușciov a fost invitat la noi în acel context, la o vânătoare de mistreți și de urși, fiind convins să își retragă trupele. Mai târziu, a spus că asta a fost o greșeală. Dar în avantajul nostru, pentru că odată retrase trupele sovietice, s-a creat un culoar pentru trezirea României, consemnată de altfel în 1964, când independența românească a fost afirmată.

În 1960 relațiile dintre chinezi și ruși au început să fie tot mai glaciale. La un Congres PMR Hrușciov l-a făcut pe Mao Zedong „galoș îmbătrânit”. Închipuiți-vă cum a fost pentru România tensiunea dintre doi titani totalitari, China și Rusia.

Circula un banc, ți-l spun să ne mai descrețim frunțile: „Un român intră într-o cofetărie şi cere un ceai. Şi este întrebat de care ceai doreşte: chinezesc sau rusesc. La care românul răspunde: Cafea nu aveți?” Cumva România căuta cafeaua, adică zona de neutralitate.

Apoi, în 1964 s-a aflat că Hrușciov intenționa să facă din CAER o replică la Piața Comună, subordonând economic membrele CAER. Au apărut proiecte precum Planul Valev, un fel de regiune economică puternică, realizată fără a ține cont de granițele de stat, ceea ce nu convenea, pentru că structura de stat e intangibilă și trebuie să conteze.

„Italia era un leagăn de entuziasm comunist”

Această tensiune a dus la Declarația din 1964, care, spre surprinderea mea, în Franța nu fusese înțeleasă. În 1965 am fost la o delegație de partid în Franța. Rochet era bolnav și ne-a primit Marchais, cu o delegație PCF. Fosta soție a lui Maurice Thorez, Jeannette Vermeersch, care era în Biroul Politic, a spus că nu înțelege cum putem critica Uniunea Sovietică și cum putem critica Partidul Comunist. I-am explicat atunci că sub nicio formă și sub niciun regim nu putem permite ca suveranitatea și independența granițelor unui stat să nu conteze.

Apoi, în 1966, am fost în Italia, la un congres. Italia era un leagăn de entuziasm comunist. M-am întâlnit cu Giorgio Amendola, teoretician al partidului, dar nobil de origine. Era un nume important al rezistenței antifasciste și un individ absolut rațional. Dar mi-a spus că gestul României rămânea de neînțeles pentru el. De ce să ne opunem integrării internaționale?

„Rusia, o țară înapoiată”

Am avut câteva discuții interesante, mai ales că el era unul dintre inițiatorii eurocomunismului, afirmat mai târziu de Carrillo într-o lucrare de specialitate. Și asta a fost ceva specific italienilor la acel timp, să mediteze mai atent asupra divizării stângii, după apariția Cominternului, după apariția ideilor lui Troțki că revoluția permanentă începe cu afirmarea socialismului într-o altă țară decât Rusia, ca mișcarea să se propage mondial.

Pentru că Rusia era o țară înapoiată. Pentru Amendola, Congresul Partidului Comunist de atunci era un privilegiu: era al unei țări mari, al unei tradiții politice ample, Europa nu putea ignora nimic din ce se întâmpla acolo. Dar țin minte că se întreba: „Câte asemenea partide comuniste mai există în Europa?” Mi-a destăinuit chiar și o întâmplare dintr-o călătorie la Londra, unde se întâlnise cu un amic laburist pe care îl știa bine de la Uniunea Interparlamentară.

Întrebat ce caută la Londra, Amendola a spus: „Am venit aici la Congresul partidului vostru comunist”. Iar amicul lui a întrebat: „Zău, au ei congres?” Și adevărul acesta era, că în afară de italieni, de francezi și de finlandezi, comunismul nu mai avea o dinamică. În Italia, de altfel, era un curent de stânga foarte conservator ideologic, un curent de deschidere, dar pentru refacerea unității muncitorești, și cei de la mijloc, care încercau să tempereze situația.

Dar obosisem să explic de ce integrarea internațională ar fi fost subordonare economică, să nuanțez ce din tezele lui Hrușciov privind integrarea socialistă nu înseamnă această așa-zisă modernizare, ci o mare și îndelungă colonizare.

Oricum, timpul a trecut, în 1967 la Conferința Națională consacrată problemelor economice s-a discutat de economia de piață și de pericolul înlocuirii cu birocrația de stat, temă articulată și în Cehia. A urmat condamnarea Primăverii de la Praga, la „Reuniunea celor cinci de la Varșovia”, și mai apoi condamnarea invaziei din Cehoslovacia prin mitingul ceaușist de la București. Dar deschiderea aceasta se termină în 1971.

„Era evident că Ceaușescu își punea probleme privind stabilitatea lui”

Eu eram la Tineret din 1968, prim-secretar al CC al UTC și ministru pentru problemele tineretului. În februarie 1971 m-au promovat secretar la Comitetul Central al PCR pentru Propagandă. Am lucrat la Legea nr.1 privind organizarea științifică a producției și a muncii, tot atunci s-a întemeiat CEPECA, asigurând formarea cadrelor din economie și a directorilor de întreprinderi, dar era evident că Ceaușescu își punea probleme privind stabilitatea lui.

A început vizitele în țările asiatice, și am fost inclus în delegație alături de Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Dumitru Popescu și Ștefan Andrei, și am ajuns unde nu credeam: China, Vietnam, Coreea și Mongolia.

În China Revoluția Culturală era în toi, ne-a primit chiar Mao Zedong, alături de Lin Biao, cel care a gândit Cărticica Roșie. Atunci Mao i-a explicat lui Ceaușescu ce au însemnat ultimele decenii ale Chinei. Părea o modernizare, dar era un regres: doamna Mao restrânsese cultura întreagă la două spectacole regizate de ea, despre împilarea poporului chinez de feudalii naționali și imperialiști, și despre temele eroismului chinez.

Eu îmi aminteam China care nu avea infrastructură și care construia folosind sute de oameni ca pe timpul egiptenilor care ridicau piramide: într-o sclavie și într-o extenuare constante. În 1958 fusesem ultima dată la un congres studențesc la Beijing: am vizitat atunci Shanghai, Tientsin, Nanking, Canton, chiar și Uhan, celebrul Uhan.

”Ceaușescu a fost sedus, fascinat și entuziasmat de Coreea„

Oamenii cărau pământul cu mâinile, nu aveau escavatoare. Părea modernizare, dar era, sub pretextul încurajării industriilor locale, supralicitare, în condiții de cele mai multe ori inumane.

Apoi, am fost în Coreea. Ceaușescu a fost sedus, fascinat și entuziasmat: atunci modelul Kim II Sung i-a surâs. Ba chiar mi-a spus într-o discuție privată: „Ăsta parcă e Buddha”. Mi-am dat seama atunci că ideea puterii depline îl cucerise.

În 1970 se sărbătoreau 15 ani de la terminarea războiului din Coreea. Phenian era deja istorie: societatea era săracă, poporul foarte harnic, curat, fără cerșetori. Orice aș fi explicat însă despre Coreea dezumanizantă nu era suficient pentru a convinge că nu e o cale corectă pentru noi.

„Ceaușescu dădea semne de frică”

În 1971, în iulie, avea loc Plenara activului ideologic de partid. Am fost evaluat ca având tendințe intelectualiste, și imediat am fost trimis în spirit chinezesc la „reeducarea” de la Timișoara și Iași. Așadar, eu am fost în proximitatea lui Ceaușescu din februarie până în iulie. Dar de la jumătatea anului 197l a început decăderea comunismului, într-un lung proces, până în 1989.

Tezele din Iulie au readus cenzura și au blocat deschiderea importantă a ultimilor ani din zona culturală. Ceaușescu dădea semne de frică: acuza reprezentanții învățământului de liberalism burghez – nici Mircea Malița nu a ieșit nemustrat din ședință – comunicarea și circulația au început să fie închise, controlul plecărilor peste granițe tot mai aspru.

1971 a fost și debutul autarhiei: Ceaușescu a izolat România sub pretextul unui popor capabil care nu are nevoie de importuri, și foarte curând a fost lansată teza potrivit căreia independența politică nu poate fi confirmată decât de independență economică, însemnând absența datoriilor străine.

Însă marea decădere era socială și morală: devenisem un stat panopticist, în care securitatea contribuia, fiind ochiul soților Ceaușescu în intimitatea celor indezirabili, la o societate închisă. În felul său, 1971 a fost vestea bună din mijlocul unui infern: Ceaușescu începea să dispere și să cadă, suferințele aveau să fie tot mai mari, dar nu mai rămâneau – și la vremea aceea nu știam încă – decât 18 ani până la marea libertate”, a dezvăluit fostul președinte.