Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Nemulțumit că vânzătoarea de la chioșcul de țigări nu mi-a răspuns în română, i-am reproșat asta. A țâșnit din butic, fără să-mi mai dea pachetul de țigări pe care i l-am plătit și pe care îl ținea în mână, îndreptându-se spre milițianul burduhănos din intersecție. Mi-a căzut fisa că s-a dus să mă toarne. Nu se temea sau nu-i păsa că aș fi putut-o jefui. Sertarul cu bani l-a lăsat deschis, geamul, ridicat și ușa, descuiată. Mai important era să mă toarne pe mine. Eu i-am plătit un pachet de țigări și ea nu mi l-a dat. Am renunțat la țigări și am luat-o la fugă spre gară, înainte ca ea să ajungă în dreptul milițianului burduhănos, care în tot răstimpul ăsta a stat cu spatele la noi, urmărind o mașină roșie, parcată în fața florăriei. Fugeam spre gară, fără să mă mai uit peste umăr. Apoi am urcat într-un tren galben, care mergea la Chișinău. După ce m-am așezat pe scaunul de lemn scorojit de lângă geamul murdar, i-am văzut traversând peronul. Veneau spre tren, holbându-se la toți oamenii din jurul lor. Vânzătoarea de țigări avea un păr platinat și era încălțată în niște pantofi roșii cu tocuri sub formă de cui. Milițianul își ținea mâinile în buzunare. Au urcat în tren, patru vagoane mai încolo, și acesta s-a pornit. M-am ascuns în toaletă.
I-am auzit pe niște oameni din tambur vorbind că, azi, la Dubăsari, a început războiul. Mă miram că mai mergeau trenurile. Cineva a tras de mâner. Clampa s-a mișcat în jos, apoi în sus, dar ușa nu s-a deschis, pentru că eu, după ce am intrat, am reușit s-o încui.
Trenul opri la Tighina. Prin fereastra toaletei i-am văzut pe cei doi coborând pe peron și îndreptându-se spre un alt tren, care mergea la Tiraspol. Milițianul ăla burduhănos și-a scos mâinile din buzunare pentru a gesticula aprins, și pentru a o mai apuca și de brațe din când în când - ea avea brațele goale - și îi povestea cum, în clipa când eu i-am cerut un pachet de țigări, ea și-a dat seama că eu sunt un spion român. Nu-și feri mâna într-o parte și nici milițianul nu-și descleștă degetele de pe brațul ei gol și eu, privindu-i, mi-am dat seama că, probabil, războiul începuse după ce m-am urcat în autobuz, căci încoace am venit cu autobuzul, sau, poate, când am coborât la Tiraspol. Brusc, vânzătoarea aia cu părul platinat își lipi fruntea de umărul milițianului transpirat și începu să plângă în hohote. El și-a șters sudoarea de pe frunte, cu șapca lui verzuie cu cozoroc roșu. Apoi și-a pus-o înapoi pe cap și a strâns-o cu ambele mâini la piept. Trenul s-a urnit din gară și eu am ieșit din toaletă. Un bărbat fuma așezat pe o valiză și eu am împușcat de la el o țigară, dar nu aveam unde s-o fumez, căci, la Bender, trenul se umplu de oameni, cu valize în mâini și eu m-am întors în toaletă – singurul loc liber din tren- prin fereastra căreia l-am văzut, în timp ce fumam, pe milițianul ăla burduhănos, cum o apucă de mână pe vânzătoarea de țigări platinată și cum, ținându-se de mâini, au urcat în trenul care-i ducea îndărăt la Tiraspol.
Privindu-i, mi-am dat seama că, până la Chișinău, nu voi mai avea cum să ies din toaleta aia, cu toate că ei deja erau într-un alt tren și nu mai aveau nicio treabă cu mine.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
