Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Am simțit că mă sufoc doar în clipa când Livia a deschis ușa cabinetului meu în care în acele clipe lucram la o nouă scenă din romanul meu despre războiul din Ucraina și mi-a spus că gazul s-a răspândit în toată casa.
Cu două ore în urmă am băut un ceai la bucătărie. Livia reteza codițele merelor și le umplea cu dulceață. Înainte să ies din bucătărie am văzut cum a băgat strachina cu mere în pântecele plitei cu gaz și a ieșit după mine în hol. Am înțeles că s-a stins focul și că gazul în tot răstimpul ăsta cât am scris eu la romanul meu despre războiul din Ucraina s-a împrăștiat în tot apartamentul nostru. Nu am simțit nimic.
Trebuia să ieșim afară. Îmi era foarte clar asta și i-am spus și ei, dar ea n-a vrut. A deschis toate ferestrele și toate ușile ca să se facă curent, dar n-a vrut să iasă cu mine afară. Mi-am abandonat romanul meu despre războiul din Ucraina și am ieșit singur. Pășeam pe trepte cu picioare de vată, încercând să descleștez degetele acelei mâini nevăzute care mă strângea de gât. Ajuns în parc, mi-am dat seama că Livia a uitat de merele din cuptor, furată de filmul rusesc la care se uita în acele clipe, pentru că ei îi plac la nebunie filmele rusești de artă. S-a luat cu unul dintre ele și a uitat că a pus la copt niște mere. Și-a amintit de asta abia peste două ore și a sărit ca arsă în picioare alergând ca o nebună la bucătărie - cam la fel cum alerga și o femeie din romanul meu - o femeie gravidă- dintr-o maternitate din Mariupol bombardată de ruși. Când a deschis ușa cuptorului, a înlemnit descoperind că merele erau reci. Gazul fâșâia ca un șarpe, dar nu ardea.
Mi-am amintit pe dată de acei doi bătrâni uciși în propria lor mașină, blocată în nămeți, de gazele de eșapament. Mi-am amintit și de Alexandru, un tânăr poet din Băneștii noi, care, într-o miercuri dimineață, și-a pus în cap o pungă umplută cu gaz într-o cameră din hotelul Dacia, și a murit.
După al treilea ocol al parcului am sunat-o pe Livia și am întrebat-o cum se simte. Mă simțeam ca un laș. Ea a rămas înăuntru să aerisească apartamentul nostru, iar eu am dat bir cu fugiții, afară, în parc. Mi-a spus că se simte bine și că mă pot întoarce și eu. Mi-a spus că e la bucătărie și fumează a treia țigară, dar eu i-am propus să dormim în noaptea asta la un hotel din oraș, însă ea n-a vrut. Mi-a spus că eu mă pot duce, dar ea nu pleacă nicăieri de acasă. M-am întors și eu. Nu m-a învinuit că am plecat singur afară și nici eu că n-a verificat dacă arde sau nu focul din cuptor. M-am dus în cabinetul meu și am văzut că, grăbindu-mă să fug în curte, am uitat să sting computerul și că pe ecranul lui era deschis fișierul romanului meu despre războiul din Ucraina, acolo unde m-am oprit înainte să intre Livia și să-mi comunice teribila veste. Nu am mai putut scrie niciun rând și m-am dus în bucătărie, unde am găsit-o pe Livia verificând din cinci în cinci minute dacă arde sau nu focul din cuptor, căci ea a pus iar la copt merele alea. Până mi-am făcut un ceai, le-a scos din cuptor și le-a pus pe masă, dar nimeni dintre noi nu s-a atins de ele.
Peste trei zile, le-am aruncat la gunoi.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
