Premium
Psihiatrul Gabriel Diaconu a analizat scandalul centrelor de bătrâni din România. El arată o imagine mai amplă asupra sistemului, însă atrage atenția asupra chestiunilor ce țin de personal în acest sector.
„Ar putea fi o ședință istorică, astăzi, la Guvern, unde premierul a chemat membrii cabinetului cu responsabilități în gestionarea crizei generată de descoperirea că, în mai multe cămine private pentru persoane cu dizabilităț,i bolnavii erau supuși unor tratamente crude, degradante, inumane.
După toate convențiile internaționale, respectiv legislația națională, la aceste centre se practica tortura, oamenii erau exploatați, ținuți în mizerie, totul pentru profitul unui grup restrâns de indivizi care - prin comparație - duceau vieți de relativ lux și desfătare.
Ce va putea demonstra Marcel Ciolacu este nu doar fermitate, dar și aplecare către asanarea unor insule de cinism politic amestecat cu ticăloșie financiară.
Nu vorbim aici doar de sancționarea acelor funcționari publici care nu și-au făcut datoria, dar și despre ecologia unui sistem permeabil la abuz, dar și impostură, diletantism și colcăind de indiferență.
Nu e suficient, deși e un început, să arăți rapoarte, inspecții, după care să constați că - de fapt - nu funcționează. Că fotografiile din dosare arată impecabil, dar că ascund dibaci o realitate hâdă.
Reforma asistenței rezidențiale este obligatorie, dar și stabilirea clară a piramidei responsabilității.
Ea este - și nu de ieri de azi - spartă, ruptă în bucăți, parte a ”schizofreniei în guvernare” despre care am scris în repetate rânduri. Chiar și unde există intenție și inițiativă, ”atribuțiile” sunt aberante, sau delegate, sau mai degrabă teoretice decât practice.
E nevoie de o claritate în verticala deciziilor care să permită - pe de o parte - centralizarea corectă a datelor și partenerilor privați din domeniul protecției sociale, dar pe de altă parte și auditarea lor corectă fără incidente ca cele descrise în acest caz.
Poate cel mai greu, însă, e să restabilești minima brumă de încredere pe care oamenii și-o mai pot pune în sistemul public de protecție socială. Acolo ne-am făcut de toată rușinea. Iar Marcel Ciolacu, prin ce vor decide astăzi la prânz membrii cabinetului, poate să dea un ”hard reset” mecanismului instituțional prin care oamenii primesc asistență în viața lor de zi cu zi.
Mai rămâne partea, paradoxal, cea mai grea:
Treaba procurorilor de-a arăta instanțelor tortura practicată în aceste centre.
Tortura, ca infracțiune nu doar juridică dar și medico-legală, se documentează folosind un algoritm anume. Expertiza medico-legală simplă NU este suficientă pentru probarea torturii.
Din acest punct de vedere procurorii ar putea să-și aducă aminte că există un protocol de documentare eficientă și probare a torturii, mai exact protocolul Istanbul.
Și să aplice aceste norme.
Doar prin asta, și doar la momentul când dosarele de instanță vor ajunge în pronunțare, vom putea face un act de justiție care să redea demnitate victimelor, dar și reparație și redres”, a spus duminică psihiatrul Gabriel Diaconu pe pagina sa de Facebook.
Se întâmplă și în alte centre?
„Ce s-a întâmplat la Ilfov se întâmplă și în alte cămine de bătrâni? N-am nicio îndoială.
Poți să reduci asta la un fel de-a face politică sau politici? Câtuși de puțin.
Mutația morală prin care trece un grup de oameni care capătă competență și autoritate să îngrijească alt grup de oameni, mai vulnerabil, ține de psihologia comportamentului și nimic mai mult.
Există un singur loc unde politica, și politicile, intervin: în ceea ce se cheamă ”garanții” și ”condiționalități”.
Iar aici, fără deosebire, și indiferent de cine a guvernat sau făcut administrație publică până acum în România, n-a reușit (sau n-a încercat măcar) să implementeze eficace nici garanții, nici condiționalități.
Primul - și poate cel mai greu de acceptat motiv - e diletantismul profesional. Sau, ca s-o spunem plastic, prostia dobândită.
Ce sunt acelea garanții? (”Safeguards”). Cel mai simplu e să dăm un exemplu din zona auto-moto. Să zicem că cineva îți vinde o mașină. Mașina respectivă arată bine, are un preț scăzut. Ce nu-ți spune e că mașina a fost implicată într-un accident. Ce nu-ți spune e că s-a declanșat airbag-ul. Iarăși, ce nu-ți spune e că mecanismul de declanșare a airbag-ului pleacă de la o capsă detonatoare din centura de siguranță. Fără ea nu se gonflează punga cu aer. De pus un volan cu airbag nou - cei care au reparat mașina - au pus. Dar n-au pus și o capsă nouă.
Capsa e garanția. Astfel că la un următor incident mașina se va comporta ca și cum n-ar fi avut niciodată un airbag. Pentru că.
Ce sunt acelea condiționalități? Li se mai spune și ”sine qua non”-uri. Adică ”fără de care nu”-uri.
Să zicem, aici, că vrei să conduci mașina. Să zicem chiar că știi să conduci mașina (nu contează de fapt). Dar dacă n-ai permis de condus mașina nu ai voie s-o conduci. E o condiționalitate, dacă vrei să te sui la volan, să ai un permis valid de categoria potrivită.
Acum tragem linie și observăm că România are o perspectivă încă bizantină privind cele două categorii: garanții și condiționalități.
Nu funcționează bine cu reguli. Sau funcționează doar pe anumite bucăți. Doar în anumite privințe.
Unde se termină ordinea începe reforma gândurilor, după care reforma comportamentului.
Phil Zimbardo a reușit să arate că, într-un scenariu închis de tip ”sandbox” (litieră) în care pui granițe, dar apoi investești cu anumite ”haruri” sau ”atribuții” niște oameni complet razna, fără neapărat competențe dobândite sau care să prezinte garanții și condiționalități, după un timp categoria privilegiată îi va abuza pe cei vulnerabili.
Oricât a fost criticat experimentul Stanford, și oricâte limite poate avea heuristica respectivă, în scenariul real, unde oameni ne-educați ajung să desfășoare o muncă educată, majoritatea vor deveni persecutori. Foarte puțini vor deveni autodidacți.
Se pune problema: cum rezolvi problema persecutorilor?
Răspunsul pare evident: politici de ”toleranță zero” la comportament abuziv.
Dar nici aici lucrurile nu sunt atât de simple.
În ultimii ani am oferit consultanță (o prietenă jurist mi-a sugerat să menționez de fiecare dată că am făcut-o pro-bono pentru a nu lăsa niciun loc de interpretare) Consiliului Europei pe câteva proiecte ale României de reformă în domeniul îngrijirilor medicale în medii speciale, cum ar fi penitenciare/ mediu carceral, respectiv spitale de psihiatrie (inclusiv cele pentru măsuri de siguranță).
Veriga cea mai vulnerabilă, de departe, e recrutarea de personal calificat.
Ai din start acest handicap al selecției. Nu e ca și cum e o carieră de vis să lucrezi într-un mediu ostil. Bine, îmi spun uneori că nici să lucrezi la un cuptor de sticlă, unde temperaturile depășesc lejer 100 de grade cu tot costumul de protecție, nu atrage neapărat destinul pruncilor când pun seara capul pe pernă.
Dar o politică zdravănă de recrutare de personal e musai. Fără ea n-ai cum să faci treabă.
Apoi formarea profesională, dar și condiții proprii de muncă pentru lucrători. Ei înșiși au nevoie de garanții suplimentare, pe lângă condiționalități, astfel încât să-și poată face meseria cumsecade, să respecte ghiduri și protocoale, să-și păstreze umanitatea în mijlocul adversității.
România nu prea înțelege deloc aceste lucruri. De fiecare dată când venea vorba de garanții, românii ieșeau la înaintare cu pachete de sancțiuni, soluții punitive, pedepse de tot felul. Nimeni nu avea soluții din cealaltă categorie, care să fie cumsecade pentru angajat, pentru lucrător, pentru specialist.
De fapt mint. De fapt singura soluție din cealaltă categorie era ”să le dăm bani”. Este o convingere a românului, primitivă și viscerală, că pentru suma potrivită omul face orice. Și poate că face orice. Dar nu face bine, și nu face omenește. Face doar mai atent la reguli, pentru că se gândește la bani.
Bani și pedepse. Aceasta a fost și rămâne ecologia în domeniul protecției, în țara noastră.
Să intervii în această cupletă toxică nu e imposibil. Dar e foarte greu, îndeosebi când înșiși oamenii care ar trebui să evalueze sistemul, să propună schimbări în bine, să ofere o anvelopă sanitară psihologică întregii întreprinderi, sunt ei înșiși supuși acelorași limite.
De aici se naște complicitatea. Iar complicitatea e oribilă. Cei care au brumă și demnitate sfârșesc prin a pleca din sistem, pentru că sistemul i-a copleșit. Atriția de personal, în timp, devine o variabilă care selectează forme culturale din ce în ce mai brutale, acolo unde administrația n-a știut să cultive o sănătate a organizațiilor, dar și să vină la masa dialogului când e nevoie de schimbări în astfel de spețe.
Ce e - de departe - cel mai hazliu (dacă nu cumva dramatic) e că pe partea de guvernanță România se comportă ca o grădiniță. În loc să ai un transfer de cunoaștere al bunelor practice către zonele vulnerabile, problematice, ai fenomenul exact invers: treptat bunele practici se molipsesc cu jegul și oroarea relelor practici. Pentru că n-avem acele capse amortizoare, și o soluție de prevenție, dar și intervenție, în situații care devin nevralgice.
Să nu fie nicio îndoială: domeniul protecției este extrem, extrem de costisitor pretutindeni în această lume. Să asigură curățenie, demnitate și omenie unor categorii vaste de oameni e un deziderat simplu, dar quasi-imposibil până și pentru economii înzecit mai bune decât a României.
Tocmai de aceea conceptul implementat, mai peste tot, e de ”minime standarde”. Minime standarde înseamnă, la români, ceva minim, dar la alte țări mai răsărite înseamnă totuși standarde.
Adică, prozaic spus, poate n-o să poți să pui cearșaf de bumbac peste tot, dar cearșaf tot trebuie să fie, curat tot trebuie să fie.
Asigurarea minimelor standarde cere o judecată sistemică și o veritabilă filosofie în cheltuirea banului public încât, în cele din urmă, ca în orice familie ”să te întinzi cât îți e plapuma” bugetară, dar măcar să nu risipești.
România arde la propriu ban public pentru că îl cheltuiește, în domeniul protecției, de-a dreptul tălâmb. E un sistem falimentar. A devenit falimentar și pentru că, la fel ca și altele, a picat în paragină, pradă sigură a unor judecăți simple de valoare, fără logică, și indiferent la impact.
Tot ce-a făcut politicul în asta a fost să treacă, precum boul pe cale, prin legislație fără să priceapă mare lucru. Asta a creat politici inadecvate, a adâncit probleme, a spart circuite de garanții și condiționalități.
Să re-calibrezi întreaga instalație încât să revii la elemente de standardizare, la formule adecvate de control și auditare, la o selecție funcțională de personal calificat, nu-i ușor.
Tocmai de aceea soluția Budăi cu ”sisteme de camere video” e o trăsnaie care nu face decât să adauge la cârpelile anterior făcute. Singurii care s-ar bucura din asta ar fi, probabil, procurorii. Nu beneficiarii.
De la azilele groazei, la groaza de azil, realitatea problemei protecției e că - și acum și în viitor - rămân oameni care n-au de fapt de ales. Și care se numără cu sutele de mii. Ei trebuie să primească aceste măsuri de protecție.
Care nu sunt imposibil de oferit.
Dar care ar merita să fie uniformizate, standardizate, și deplin transparente. Ori asta se face cu timp, oameni, bani dar și, în cele din urmă, și probabil cel mai important, știință de carte.
Altfel o să fie ca în bancul cu magazinul IKEA de la Moscova: orice cumpărau oamenii, la asamblare le ieșeau tot Kalașnikoave”, a avertizat acesta luni.
