Premium
Bret Stephens, un editorialist care scrie pentru The New York Times pe chestiuni de politică externă, politică internă și probleme culturale, semnează un articol referitor la situația universităților americane. Intitulat „Claudine Gay și limitele ingineriei sociale la Harvard”, editorialul pornește de la demisia președintei Universității Harvard și denunță ideologia care a pătruns în medicul academic american și a subminat ideea de excelență. Editorialul este unul surprinzător având în vedere că NYT este o publicație considerată „progresistă”, care a susținut de-a lungul anilor politicile denunțate în articol.
Redăm mai jos, integral, editorialul lui Bret Stephans:
Am scris și am depus un articol despre Harvard și despre președinta sa, Claudine Gay, când marți după-amiază a apărut vestea demisiei acesteia, în urma unor noi acuzații de plagiat în lucrările sale publicate. Aș vrea să consemnez ce am scris: "Anularea culturii este întotdeauna urâtă și de obicei o greșeală. Dacă Gay trebuie să plece, să fie după mai multă deliberare, cu mai mult context și când experți ca mine nu scriu despre ea." Oh, bine.
Poate că acum chestiunea este discutabilă, dar întrebarea importantă pentru Harvard nu a fost niciodată dacă Gay ar trebui să demisioneze sau nu. Întrebarea a fost motivul pentru care a fost adusă în primul rând, după una dintre cele mai scurte curse prezidențiale din istoria recentă a Harvard. Cum a ajuns cineva cu un palmares științific atât de subțire ca al ei - nu a scris nicio carte, a publicat doar 11 articole în ultimii 26 de ani și nu a adus nicio contribuție importantă în domeniul său - la vârful mediului academic american?
Răspunsul, cred eu, este următorul: Acolo unde a existat un vârf, acum există un crater. Acesta a fost creat atunci când modelul de justiție socială al învățământului superior, centrat în prezent pe eforturile de diversitate, echitate și incluziune - și puternic investit în partea administrativă a universității - a aruncat în aer modelul de excelență, centrat pe idealul meritului intelectual și preocupat în principal de cunoaștere, descoperire și de concursul liber și viguros al ideilor.
De ce a avut loc această schimbare? Am văzut argumente care susțin că aceasta se datorează deciziei Bakke din 1978, când Curtea Supremă a dat efectiv undă verde acțiunii afirmative în numele diversității.
Dar problema cu Bakke nu este că a permis ca diversitatea să fie luată în considerare în deciziile de admitere. Ci faptul că administratorii universităților au transformat o permisiune într-o cerință, astfel încât un fel de discriminare rasială pătrunde acum în aproape fiecare aspect al vieții academice, de la deciziile de admitere la numirile în facultate și până la componența rasială a contribuitorilor la colecțiile de eseuri. Dacă acțiunea afirmativă ar fi fost administrată cu o mână mai ușoară - mai mult un imbold decât un mandat - ar fi putut supraviețui examinării de către instanță anul trecut. În schimb, a devenit un regim omniprezent, care a împiedicat frecvent obiectivele superioare ale universităților, în special schimbul deschis de idei.
Anunțând numirea lui Gay, Harvard a lăudat conducerea și erudiția acesteia. Munca unui președinte de universitate este, de asemenea, cea de director executiv, de strângere de fonduri și de majoretă a instituției, și poate că Harvard Corporation a crezut că ea ar fi bună la asta. Dar culoarea pielii a fost primul lucru pe care The Harvard Crimson l-a notat în articolul său despre preluarea funcției, iar pașii greșiți și întrebările legate de activitatea sa academică au dat muniție detractorilor care au susținut că își datorează poziția doar rasei sale.
Acesta este bazinul otrăvit în care înoată acum Harvard. Ori de câte ori ridică în slăvi pe cineva ca Gay, există o presupunere, atât din partea admiratorilor, cât și a detractorilor, că este un simbol politic a cărui performanță reprezintă mai mult decât ceea ce este ea ca persoană. Greutatea așteptărilor asupra ei trebuie să fi fost zdrobitoare. Dar dezumanizarea este prețul pe care orice instituție îl plătește atunci când considerațiile de inginerie socială le suplinesc pe cele de realizare individuală.
S-ar putea să fie nevoie de o generație de la sfârșitul acțiunii afirmative înainte ca cineva ca Gay să aibă ocazia de a fi judecat după propriile merite, indiferent de culoarea sa. Dar daunele pe care modelul de justiție socială le-a adus învățământului superior vor fi mai greu de reparat. În 2015, 57% dintre americani și-au exprimat încrederea ridicată în învățământul superior, potrivit unui sondaj Gallup. Anul trecut, numărul scăzuse la 36 la sută, și asta înainte de valul de izbucniri antisemite din campusuri. La Harvard, cererile de admitere timpurie au scăzut cu 17 la sută toamna trecută.
Școala de lângă Boston își va reveni probabil. Dar Harvard dă, de asemenea, tonul pentru restul învățământului superior american - și pentru atitudinea publicului față de acesta. Unul dintre secretele succesului postbelic al Americii nu a fost doar calibrul universităților americane. A fost respectul pe care acestea l-au generat în rândul oamenilor obișnuiți care aspirau să-și trimită copiii la ele.
Acest respect este acum erodat până la punctul de a fi șters. Din motive întemeiate. Oamenii admiră excelența și se vor strădui să o atingă - atât de dragul ei, cât și pentru statutul pe care îl conferă. Dar statutul fără excelență este un bun care se irosește rapid, mai ales atunci când vine cu un preț exorbitant. Aceasta este poziția unei mari părți a mediului academic american de astăzi. Două sute de mii de dolari sau mai mult este mult pentru a plăti pentru lecții despre cum să fii antirasist.
Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de faptul că există încă multă excelență în mediul academic de astăzi și o mulțime de motive bune pentru a vă trimite copiii la facultate. Dar nimeni nu ar trebui să se îndoiască, de asemenea, că putregaiul intelectual este omniprezent și nu se va opri din răspândire până când universitățile nu vor reveni la ideea că scopul lor central este de a identifica, de a hrăni și de a elibera cele mai bune minți, nu de a crea utopii sociale.
