Revoluția română ca un bine redundant

1990-2004: o tranziție eșuată dominată de corupție

Au trecut 26 de ani de la Revoluție. Această schimbare sângeroasă de regim a avut consecințe grave asupra mentalului colectiv românesc, dar și asupra societății, în general. Găsindu-se într-un nou sistem pe care nu îl înțelegeau, neputând să răzbată, să beneficieze de avantajele democrației, unii au rămas ancorați în trecut. Ceilalți, care deja făcuseră parte din fosta avangardă comunistă au înțeles pe deplin noul sistem și au profitat la maxim, multiplicându-și averile ca, mai apoi, să devină capii privatizărilor ilicite ce urmau să aibă loc în România anilor 1990-2000, și nu numai.

Găsindu-se în incapacitatea de a-și multiplica “averile”, cei din prima categorie au continuat metehnele din fostul regim, aceasta fiind una din singurele căi de a prospera sau măcar de a reuși să trăiască de pe o zi pe alta. Cei din a doua categorie (beneficiarii democrației) și-au amplificat metehnele din fostul regim și le-au dus la un alt nivel, un nivel macro prin care, datorită capitalului acumulat în primii ani de după revoluție, au reușit să-și multiplice averile într-un ritm amețitor.

Astfel, clivajul dintre cele două mari categorii sociale post-revoluție s-a amplificat, însă ambele categorii au prosperat prin coruperea tânărului sistem democratic, prin micile șpăgi pentru medic sau polițist, până la cele mari pentru câștigarea unei licitații, pentru intrarea în posesie (și nu reintrarea) a unor proprietăți prin legea 10/2001, la privatizarea și falimentarea celor mai mari centre industriale, și așa mai departe.

2004-2015: revenirea la normal dominată de corupție

Din 2004, o dată cu aderarea la NATO, venirea la conducerea țării a lui Traian Băsescu și amplificarea procesului de europenizare prin crearea unor noi instituții care nu numai să vegheze asupra democrației, să întărească și să sprijine procesul democratic, în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007, paradigma politică, internațională și socială în care se afla România a început să se schimbe tot mai radical. Deși autoritatea și profunzimea acestor instituții pot fi discutate, este clar că acestea au avut locul și rolul lor în procesul de integrare europeană.

Prin condamnarea comunismului, crearea Agenției Naționale de Integritate sau a Direcției Naționale Anticorupție, România a arătat omologilor europeni, dar și societății sale că este pregătită să adere la Uniunea Europeană, un spațiu în care norme precum democrație, stat de drept, justiție și drepturile omului sunt “sfinte”. Aderarea din 2007 nu a făcut decât să demonstreze faptul că România este pe drumul cel bun, cel european, iar perioada de tranziție a luat sfârșit, începând o perioadă de integrare europeană profundă supravegheată de un Mecanism de Cooperare și Verificare riguros.

Apoi, realegerea lui Traian Băsescu în 2009, condamnarea lui Adrian Năstase (singurul premier post-decembrist condamnat la închisoare cu executare) în 2012, respectiv 2014, pentru corupție, protestele anti-Băsescu din 2012, protestele “Uniți Salvăm” din 2013, alegerea lui Klaus Iohannis în 2014, protestele ce au avut loc după tragedia din Colectiv urmate de demisia guvernului Ponta și desemnarea tehnocratului Dacian Cioloș ca prim-ministru sunt semne cât se poate de clare că societatea și politica românească au făcut următorul pas spre “al treilea val de democratizare” în termenii lui Samuel Huntington, acela al unei culturi democratice.

Totuși, corupția endemică din România rămâne încă cea mai apăsătoare problemă a țării, așa cum arată și raportul Anti-Corupție al Comisiei Europene pe 2014. În ciuda acestor pași care se fac, dacă ne uităm în urmă revoluția română nu a fost necesară. Restul țărilor est-europene nu au avut parte, și nici nevoie, de astfel de revolte pentru a urma parcursul democratic și ulterior integrarea euro-atlantică.

Bineînțeles, cauzele revoluției sunt și vor mai fi discutate pentru mult timp de acum înainte de către cei avizați, însă ceea ce România a experimentat în perioada sa de tranziție ne arată că majoritatea românilor, cel mai probabil, nici nu și-ar fi dorit o democrație în adevăratul sens al cuvântului, dat fiind faptul că oamenii vechiului regim au fost aleși să reprezinte noul sistem democratic, iar o justiție de tranziție a fost cvasi-inexistentă în România post-decembristă și nici în prezent o lege a lustrației nu a fost adoptată, măcar simbolic. Astfel o oarecare necesitate a revoluției poate fi explicată doar prin faptul că aceasta a imprimat în mentalul colectiv românesc o imagine cataclismică asupra celor întâmplate în decembrie 1989 cu sau fără voința românilor, făcându-i să înțeleagă necesitatea și valoarea libertății și a democrației.

Necesitatea revoluției poate fi înțeleasă ca o jertfă pe altarul democrației românești însă după ceea ce a experimentat România în anii săi de tranziție este cât se poate de clar că prețul plătit a fost mult mai mare decât beneficiile ulterioare.

În concluzie, după 26 de ani de democrație România încă este ancorată în trecutul său autoritar pe toate planurile. Aproape jumătate dintre români sunt nostalgici după comunism (așa cum arată un sondaj realizat INCSOP) iar principala motivație nu poate fi decât proasta guvernare a țării în toți acești ani de democrație, aceasta răsfrângându-se puternic asupra bunăstării populației. Schimbarea treptată a vectorului extern către vest, procesele de europenizare, democratizare și aderarea ulterioară la structurile euro-atlantice au adus un plus de stabilitate României pe plan intern și internațional imprimând astfel și o cultură democratică la nivel social, dar și politic. De la mineriadele anilor 1990 am ajuns la protestele pașnice de tip “Uniți Salvăm” sau “Colectiv”, prin care societatea civilă a început să își conștientizeze și să își exercite forța de influențare a politicii. De la politica de tip neo-comunist de la începutul anilor 1990, România a ajuns la o politică matură, deși încă în curs de dezvoltare, care a înțeles că dorința cetățenilor trebuie respectată , discutată și implementată. Cu toate acestea, corupția endemică este încă cea mai mare problemă cu care România se confruntă la momentul actual și urmează să vedem cum va aborda noul guvern tehnocrat această chestiune deosebit de sensibilă și cu consecințe grave asupra tuturor domeniilor de activitate.