Premium
Sunt fisuri din ce în ce mai vizibile, care amenință să devină defecte și care, combinate, riscă să zguduie întreaga Uniune Europeană.
Prima este consecința progresului continuu al forțelor populiste, din stânga și mai ales din dreapta spectrului politic european. În 2019, Partidul Popular European conservator și social-democrații au pierdut majoritatea obținută împreună în Parlamentul European, forțând ambele partide să construiască o majoritate pro-europeană mai mare, incluzând liberalii (Reînnoirea) și Verzii.
Potrivit proiecțiilor pentru alegerile europene din iunie, progresul naționaliștilor nu ar trebui – încă – să amenințe dominația taberei pro-europene. Dar va influența din ce în ce mai mult procesul decizional și ne putem întreba ce s-ar întâmpla dacă într-o zi tabăra pro-europeană și-ar pierde majoritatea, în timp ce mai multe țări din Uniunea Europeană se confruntă deja cu dificultăți și situații politice complicate din cauza ascensiunii extremelor politice.
Frica de diluare
A doua fisură se datorează ascensiunii naționalismului în toată Europa și revenirii statelor pentru a se confrunta cu probleme de securitate și tensiuni geopolitice. UE este înzestrată cu competențe și resurse semnificative și formează un cadru de acțiune. Dar dinamica integrării a fost blocată de multă vreme.
Proiectul de Constituție europeană, care a devenit Tratatul de la Lisabona, a reformat instituțiile mai mult decât a dus la noi salturi în integrare. Susținătorii federalismului european au devenit mai puțini sau mai tăcuți. În ciuda tuturor eforturilor depuse în această direcție (gândiți-vă la dezbaterea despre suveranitatea europeană lansată de Emmanuel Macron; la dialogurile cetățenești din 2018; la Conferința privind viitorul Europei în perioada 2021-2022; la planul european de redresare finanțat prin datorii; la propunerile de introducere a votului majoritar pe probleme de politică externă și fiscalitate), nu simțim o dorință comună de a crește competențele și puterile UE. O stare de fapt cu atât mai îngrijorătoare cu cât un posibil nou tratat va trebui să fie ratificat de fiecare dintre statele membre.
Extinderea spre Est nu este digerată ușor în Occident
Aici apare o a treia linie de falie, cu perspectiva unei Uniuni care s-ar extinde de la douăzeci și șapte la treizeci și șase de state membre, inclusiv șase noi țări din Balcanii de Vest, plus Ucraina, Moldova și Georgia. Marea extindere spre Est din 2004 nu a fost ușor de digerat; Mai mult, tocmai pentru a pregăti această extindere a fost lansat procesul constituțional care a condus la Tratatul de la Lisabona.
Francezii s-au temut întotdeauna că extinderea ar duce la diluarea proiectului european și au cerut mereu o aprofundare care să însoțească extinderea. Ar putea fi din nou cazul? Nimic nu este mai puțin sigur și riscul este ca Uniunea să se transforme treptat într-un fel de Consiliu al Europei îmbunătățit.
Niciuna dintre aceste fisuri nu este fatală. În ceea ce privește prima, revine partidelor pro-europene să răspundă preocupărilor alegătorilor privind securitatea, migrația, problemele economice și sociale, schimbările climatice, pentru a nu lăsa partidele populiste să prospere de pe urma nemulțumirilor crescânde. În ceea ce privește a doua și a treia fisură, vor trebui găsite soluții pragmatice.
Deși „nucleele dure” și „cooperarea îmbunătățită” au fost pe ordinea de zi din anii 1990, acestea seamănă mai mult cu sisteme de scutiri. Zona euro ar putea forma un astfel de nucleu, dar propunerile de instituționalizare sau de dotare cu buget propriu nu au avut succes până acum. Una dintre dificultățile politice majore este reconcilierea acestei cooperări aprofundate cu un cadru instituțional care, prin definiție, este cel al întregii Uniuni.
În sfârșit, în fața fragilităților proiectului european, avem nevoie de state puternice.
Într-adevăr, soluția pe termen lung va sta, fără îndoială, în buna articulare a instituțiilor Uniunii cu acțiunea statelor membre, în special prin intermediul motorului franco-german (care a jucat un rol cheie în adoptarea planului de redresare în 2020), cooperarea între țări mari și/sau coaliții ad-hoc.
Problema energiei nucleare a dat naștere astfel unei bătălii între două coaliții conduse de Franța și Germania, care s-a decis în cele din urmă în favoarea Parisului. Proiectele industriale europene oferă într-adevăr un cadru flexibil care permite cooperarea între UE și diverse grupuri de state.
Nici în politica externă nu poate exista un impas în privința unui acord între statele cheie (Franța, Germania și, de asemenea, Regatul Unit, deși nu mai este în UE). După cum remarcase deja Herman Van Rompuy, președintele Consiliului European la momentul crizei zonei euro (2010-2014), convergența acțiunii și a rezultatelor trebuie să conteze, mai mult decât primatul instituțiilor.
Sursa: Revista Presei Rador Radio România
