Cum se joacă Băsescu și Iohannis de-a Albă-ca-Zăpada

Evenimentele din anul electoral 2016 vor gravita inevitabil în jurul tandemului Iohannis-Cioloș, adică cele două fețe ale Executivului din establishment. 

S-a speculat destul de mult în comentariile ultimei perioade opțiunea lui Klaus Iohannis pentru un guvern tehnocrat, complet apolitic (niciunul din membri cabinetului nu are carnet de partid), o premieră pentru România post-decembristă. Unii au spus că e vorba de presiunea ”străzii”, acel segment emancipat politic care a reușit într-o noapte, invadând bulevardele marilor orașe, să debarce guvernul Ponta. Că Iohannis nu a mai avut încotro și a înțeles că trebuie să abandoneze jocul cu partidele consacrate și să aplece urechea către societatea civilă.

Alte comentarii mai îndrăznețe, unele provenite și din surse liberale, au mers mai departe și au pus alegerea lui Iohannis pe seama unui plan mai elaborat, pe termen lung, de a construi o nouă forță politică (acea ”Albă-ca-Zăpadă” propovăduită încă din 2010 de naivul Sebastian Lăzăroiu), care să mobilizeze noile energii ale clasei de mijloc, în perspectiva prezidențialelor din 2019.

Iohannis (sau poate cineva din preajma lui) a văzut realitatea celui de al doilea tur de scrutin al prezidențialelor din 2014. Liberalii n-au putut să-i aducă mai mult de 3 milioane de voturi (adică, voturile din primul tur). Întreg electoratul așa-zis de dreapta n-ar fi putut să-i aducă, în al doilea tur, mai mult de 4 milioane de voturi, ceea ce l-ar fi făcut învins în fața favoritului sistemului, Victor Ponta. Cu toate astea, o ”mână invizibilă” i-a pus pe tavă, la data de 16 noiembrie 2014, încă 3 milioane de voturi în plus față de ce luase cu două săptămâni mai devreme, transformându-l în învingător absolut.

Aceeași ”mână invizibilă” a reușit acolo unde Oprea, Dragnea și jocurile lor de culise s-au împotmolit lamentabil: schimbarea lui Ponta. Pentru Iohannis aceasta ar fi putut fi revelația - că societatea stă pe un butoi cu pulbere, că amânările succesive ale reformei partidelor și sistemului politic riscă, mai devreme sau mai târziu, să-i arunce propriul mandat prezidențial în aer.

Un posibil scenariu (A) este acela că Iohannis încearcă să reformeze forțat  PNL, obligându-l să accepte noile elite și să le permită accesul la decizia politică. Cum? Simplu. A cules nume noi de specialiști din mediul de afaceri și societatea civilă, le-a dat acces la pârghiile puterii executive, numindu-i în guvern și așteaptă de la ei să facă un pas spre PNL, iar de la PNL, să le deschidă ușile. Din cealaltă parte, DNA își continuă ofensiva și face curățenie în grupul seniorilor, obligându-i să accepte un semnal mai mult decât dramatic: vremea lor a trecut, e timpul să lase locul altora.

Dacă acest e planul, schema a mai fost aplicată de Traian Băsescu, doar că fostul lider politic a încercat să o facă în pași mai mici, ca să nu tulbere prea tare apele în PD (PDL) și să mențină susținerea partidului pentru câștigarea unui al doilea mandat. Roberta Anastase, Emil Boc, Elena Udrea, Gheorghe Falcă, Liviu Negoiță, Traian Igaș, Sulfina Barbu, Anca Boagiu  sunt doar câteva din numele pe care Băsescu le-a cules, atenție!, nu din mediul afaceri sau societatea civilă, ci chiar din propriul partid pentru a face schimbarea de garnitură. Ei urmau să le ia locul treptat unora precum Vasile Blaga, Radu Berceanu, Adriean Videanu, Gheorghe Albu, Ioan Oltean, Mircea Hava, Romeo Raicu, Costică Canacheu, adică, vechi camarazi, care i-au fost alături, după despărțirea de Petre Roman.

Experimentul lui Traian Băsescu a eșuat. Unii dintre ei s-au dovedit prea slabi în funcțiile pe care le-au primit, alții n-au reușit să demonstreze că sunt altceva decât cei pe care doreau să-i înlocuiască, cel puțin la nivelul practicilor politice de zi cu zi. În final, a ieșit un amalgam de vechi și nou, în care ”noul” era doar o reflexie mai luminoasă a vechiului FSN.

Influzia de cadre de la efemerul PLD (Florin Popescu, Valeriu Stoica, Raluca Turcan) s-a dovedit a nu fi mai mult decât o vagă cosmetizare a partidului. Aducerea unor nume din zona academică, civică și intelectuală, precum Cristian Preda, Monica Macovei, Theodor Baconschi, Toader Paleologu s-a transformat și ea într-un eșec răsunător, din cauza ”radicalismului” acestui grup în favoarea unei reforme morale rapide a partidului.

O ultimă încercare, aproape disperată, a lui Traian Băsescu de a regenera ”celulele” partidului a semănat oarecum cu operațiunea de azi a lui Iohannis. Așa s-a instalat guvernul MRU în 2012, cu Ungureanu, preluat de la SIE, și o echipă de ”fețe noi”, chiar mai noi decât cei care fuseseră instalați la butoane, în locul tripletei BVB (Blaga-Videanu-Berceanu). Au apărut nume precum Boghicevici, Nazare, Cristian Petrescu, în general, umbre ale foștilor miniștri din cabinet, preocupați să nu piardă controlul asupra ministerelor pe care le păstoreau. Cabinetul a căzut doar după două luni, din cauza nemulțumirilor mocnite din PDL. Practic, s-au coalizat două generații împotriva celei de a treia. Altfel spus, partidul nu a mai putut tolera încă o operație de întinerire.

Experiența fostului președinte ar trebui să-i folosească lui Iohannis. Va accepta PNL această infuzie brutală de oameni noi? Vor fi dispuși seniorii de la centru și din teritoriu să lase din mână hățurile politice în favoarea acestor nou veniți, în cazul în care, desigur, unii dintre aceștia s-ar arăta dispuși să participe la construcția ”noului PNL”? Sau vor proceda la fel precum vechea gardă a PDL, atunci când s-a văzut asediată de intelectuali, oameni din societatea civilă sau membri din linia a doua și a treia a partidului? Adică, vor mobiliza toate resursele partidului, pe care ei încă le controlează, ca să împiedice ascensiunea unor potențial nou-veniți. Și, atenție!, vor fi dispuși să se alieze chiar cu adversarii politici, cu riscul pierderii unor redute de putere în stat, pentru a evita riscul înlocuirii lor în partid. Așa cum, de altfel, au făcut Blaga și compania la răsturnarea guvernului MRU.

Dar, desigur, experiențele anterioare cu Traian Băsescu și PDL pot servi și ca ”sperietoare” pentru noii miniștri ai lui Iohannis. Oricât entuziasm ar avea și oricât de înclinați ar fi să se implice în politică și să-și dorească să schimbe ceva, va fi greu de stăpânit scepticismul că așa ceva se va putea în interiorul unei organizații deja bine așezate de 25 de ani, unde senioritatea este principala sursă a deciziilor.

Cât de mult va putea Iohannis să influențeze acest proces? Cât de mult va putea sprijini ”fețele noi” să se impună în fața partidului?

Aici ar mai fi ceva de spus. O asemenea mișcare va ostiliza nu doar vechii politicieni liberali, dar și oamenii tineri din PNL, care au reușit, încet, dar sigur, pornind de jos, să câștige o poziție de influență în partid. Cu ce sunt ei mai prejos decât tehnocrații nou-veniți în partid? De ce nu li se dă și lor șansa de a prinde o poziție executivă într-un cabinet?

În fața acestei rezistențe, Iohannis ar putea apela la planul B, adică, acela de a construi o nouă forță politică (astăzi e chiar mai ușor juridic să faci asta) pe care să o aducă la guvernare în 2016 și care să-l sprijine în câștigarea unui nou mandat în 2019. Nici această variantă nu e nouă. Spre sfârșitul ultimului mandat, când Traian Băsescu își pierduse din putere și popularitate, a încercat să construiască o ”arcă a lui Noe”, în care să salveze de la potopul electoral exemplarele mai bune din fostul PDL și să aducă chiar noi oameni din societatea civilă. Din nou, experimentul a eșuat, din motive deja cunoscute.

Are șanse să reușească Iohannis acolo unde fostul președinte s-a împotmolit?

Pe de o parte, Iohannis merge pe scenariul radical, spre deosebire de Traian Băsescu, care a încercat o schimbare graduală, cu oameni proveniți din partid în bună parte, din eșaloanele inferioare. Șansele de reușită ar putea fi deci mai mici, rezistența e mai mare la fețe cu totul și cu totul noi.

Pe de altă parte, Iohannis face asta la început de mandat, când se află încă pe valul popularității. Traian Băsescu era deja epuizat politic, atunci când a pus în aplicare planul B. Iohannis lucrează cu planul A (reforma PNL ) și cu planul B pe masă, având la dispoziție 12 luni să treacă de la prima opțiune la a doua.

Traian Băsescu n-a abandonat planul unui partid nou, numai că actualul context îi dă un acces foarte dificil la electoratul politic emancipat (acuzațiile de corupție la adresa unor foști apropiați), ceea ce îl obligă să se îndrepte și spre bazine electorale exotice (naționaliști, otv-iști, rtv-iști). Iohannis are acum prima mână și un canal direct de comunicare cu acel segment urban al clasei mijlocii, capabil să răstoarne rezultatul alegerilor (cum s-a întâmplat la prezidențiale).

Abia anul viitor, spre sfârșit, vom ști dacă planul lui Iohannis (A sau B) va avea succes sau va fi fost doar o nouă tentativă eșuată de a genera o transformare radicală a clasei politice.