Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Lihnit de foame şi sleit de puteri, stăteam la pândă pe banca de fier din fața terasei inundate de soare a celui mai popular restaurant din oraş, așteptând să se ivească primii clienți. În sfârșit, două fete drăguţe și mlădioase, purtând fuste foarte scurte, s-au dat jos dintr-un taxiu portocaliu. Pe dată, au început să-mi strălucească ochii.
Legănându-și șoldurile, și balcoanele impunătoare, tipele au plutit prin restaurant spre o masă de lângă răzorul cu trandafiri albi. Balcoanele erau gata să le spargă maieurile. Am început să salivez. Un chelner se apropie de ele. Deși de acolo unde stăteam nu puteam să aud ce-i spuneau, le vedeam unghiile lăcuite în roșu jonglând în fața lui. Instantaneu, m-am înroșit la față.
Chelnerul le-a luat meniul și a plecat fluierând. Așteptam. Fetele râdeau și fumau niște țigări lungi, iar fumul pe care-l scoteau se ridica în aer șerpuind, plesnind deasupra capetelor lor fermecătoare. Vântul îmi arunca în nas mirozne de mâncăruri și de parfum fin, răscolindu-mi fiinţa pe dinăuntru, trezindu-mi la viață cele mai tainice dorinţe îngropate adânc în subconştient, care, iată, acum erupeau la suprafaţă și mă făceau să mă uit visător la cele două fete, spre care se îndrepta chelnerul, cu tava în mână. Clipa asta o așteptasem toată noaptea.
Chelnerul luă de pe tavă două cafele și le așeză în dreptul fetelor, spre uraișa mea dezamăgire. Nu asta așteptasem. Supărat, deja mă pregăteam să mă scol de pe bancă și s-o întind în altă parte, când am văzut pătrunzând pe terasă o doamnă pe tocuri roșii. Niște beculețe mici mi s-au aprins în ochi și am rămas visitor pe bancă, mutându-mi privirile de la masa celor două domnișoare lascive la masa acestei doamne impozante, ce purta o rochie roșie, cu un decolteu adânc și sexy. M-am pus iar pe așteptat, dar chelnerul i-a adus și acestei doamne doar un suc de portocale și nimic altceva, doar un biet suc de portocale. Mi-am zis că nu face daraua cât ocaua și m-am ridicat iar să plec și m-aș fi cărat, dacă nu ar fi apărut la masa acelei doamne cu umerii goi un bărbat trecut de patruzeci, cu o chelie rotitoare în mijlocul capului, care - am auzit asta clar, cred că a auzit tot restaurantul, cred că au auzit și trecătorii de pe stradă- și-a comandat un sugiuc. Un sugiuc nu era tocmai ceea ce am așteptat eu toată noaptea, dar era cu totul și cu totul altceva decât un suc de portocale sau o cafea americană. Femeia cu umerii goi îi povestea ceva cu o față transportată, îndreptându-și din când în când bretelele care-i cădeau de pe umerii ei calzi și luminoși. Bărbatul stătea aplecat deasupra farfuriei și se uita la sugiuc. Aș fi dat acum orice să știu la ce se gândește un om aflat în fața unor nuci înecate în must fiert. Doamna aia era brunetă și avea ochi albaștri. Un păr negru ca smoala îi intra în ochi și femeia îl îndepărta supărată cu mâna. Chelnerul le-a destupat o șampanie și le-a umplut două pahare, dar bea numai doamna. Deodată, așa cum mă uitam la nucile muiate în mustul fiert din fața bărbatului cu chelie, m-a luat cu amețeli. Un gol stacojiu şi arzător mi se ivi în zona linguricăi și începu să mi se rotească în sus și în jos prin stomac. Asta era prea mult. Picioarele mi s-au înmuiat ca atunci când ești pe cale să leșini. Totuși, de o săptămână de zile nu am mai pus nimic în gură. Bărbatul pregeta să mănânce, iar eu simțeam că sunt pe cale să-mi dau papucii. Lui I se părea mai important s-o asculte pe femeia aia răpitoare din fața lui. O săptămână nu am mâncat nimic. Toată săptămâna trecută. O zi, două, trei, patru, cinci, șase, șapte zile nu am mâncat nimic. Azi se făcea a opta zi de când nu am pus nimic pe limbă. Pentru că mi s-a terminat bursa și nu aveam de la cine să mă împrumut, toţi colegii mei fiind în pielea mea. Pentru că nu aveam ce mânca, mă hotărâsem să vin aici. Bărbatul acela pleșuv o ascultase cu gura căscată pe femeia aia tulburătoare și uitase cu totul de sugiuc, Mie îmi chiorăiau mațele. Îmi era o foame de lup. O foame de lup îmi era de o săptămână. O foame ca în Knut Hamsun. Foamea mi se urca din stomac în creier și mi-l ronțăia pe dinăuntru ca un șoarece. Îmi ieșea pe ochi și pe gură și-mi întorcea creierul pe dos ca o mănușă. Bărbatul rostogoli o nucă într-o pastă gelatinoasă de fructe, și eu mă rugam în gând s-o bage mai repede în gură. Doar pentru asta am venit aici. Doar pentru asta veneam în ultimele zile aici, de când am rămas cu buzunarele dezumflate. Tipul însă nu se grăbea s-o bage în gură. Încremeni cu ea în aer, la jumătatea distanței dintre masă și gură, privind-o cu ochii holbați pe femeia aia înaltă cu umeri goi, ale cărei albeață te orbeau, nu altceva, și care râdea dezinvolt, dezvelindu-și toți dinții în timp ce bea pahar după pahar de șampanie. Deodată, și-a băgat nuca în gură și-a început s-o rumege cu poftă şi după ce o mâncă, își linse degetele, spre stupoarea celor două domnișoare și spre marea mea bucurie, care îl priveam cu patruzeci de ochi cum își linge degetele. Eu nu aveam nicio farfurie şi niciun tacâm în faţă, dar repetam toate operaţiile pe care bărbatul acela pleșuv le făcea. Adică îmi închipuiam că am și eu în față o farfurie cu sugiuc, că am apucat o nucă, că am dus-o la gură, că am băgat-o între dinți și a început s-o sparg cu caninii. Adică îmi imaginam că mâncam. Apoi bărbatului acela pleșuv i s-a adus o farfurie cu orez și eu mi-am închipuit că și mie chelnerul mi-a pus pe bancă o farfurie plină cu orez. Îmi închipuiam că băgam lingura în farfurie şi că o umpleam cu orez. Suflam ca să nu mă frig. Duceam lingura la gură. Deschideam gura şi mestecam la fel ca și bărbatul pleșuv de pe terasă, care mânca în fața acelei femei nemaipomenit de frumoase care pur și simplu stătea picior peste picioar la masă și bea șampanie râzând. Înghiţeam la fel cum înghiţea şi bărbatul chel. Iar când acesta și-a vârât în gură o felie mare de pâine, mi-am vârât și eu o felie mare de pâine în gură. Chelul muşcă dintr-un ardei foarte iute, iar pentru a-şi înăbuşi usturimea mai băga în el o lingură de orez. Apoi nu se dădu în lături nici de la brânză. Bineînţeles că și eu am făcut la fel. Chelul își mai înfipse dinţii și într-o ceapă, după care îşi umplu din nou gura cu orez și ciorbă, iar la urmă dădu gata și o prăjitură. O înghițea cu greu fiindcă nu mai avea unde să o bage. Cu greu o înghițeam și eu. La urmă, chelul râgâi mulţumit. Mulțumit am râgâit și eu. Bărbatul pleșuv de peste drum o privea vrăjit pe femeia aia înaltă și îngrozitor de frumoasă care bea șampanie și râdea, când chelnerul apăru în fața lor . Femeia mai ceru o sticlă de șampanie, iar bărbatul chel mai comandă un bigi-bigi, spre marea mea satisfacție, căci mă dădeam în vânt după sugiuc. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât un miez de nucă muiat în vin? Am mestecat încet şi metodic, la fel de încet și metodic ca și bărbatul chel, am mestecat până când gura mi se umplu de salivă și atunci am înghițit tot ce mi se adunase în ea. Adică bucăţile alea închipuite de nucă. Când bărbatul chel a terminat de molfăit ultima bucată de sugiuc, exact atunci am terminat și eu. Am râgâit simultan şi homocron ne-am bătut mulţumiţi pe burtă şi ne-am ridicat sincron în picioare, iar ceea ce a mai făcut în plus bărbatul chel față de mine a fost s-o îndemne pe femeia aia înaltă și înnebunitor de frumoasă să plece cu el. Femeia și-a înghițit ultimele picături de șampanie din pahar râzând în picioare. Tipul chelbos plăti, iar eu, nu. Ăsta era un avantaj. Chelul i-a lăsat chelnerului și un bacşiş gras, dar eu nu i-am lăsat nimic, asta era mai nou filosofia mea de viaţă: să nu le las niciun fel de bacșiș chelnerilor. Nu voiam să renunț la ea până la bursă.
Chelul a deschis uşa restauranului, cărând-o de subsuori pe femeia aia înaltă și foarte frumoasă care nu se mai putea ține pe picioare. Norocul lui că parcase mașina chiar în poarta terasei. M-am ridicat și eu de pe bancă și am luat-o pâș-pâș în josul străzii, în direcția văii, pe fundul căreia se afla și căminul meu studențesc, unde mergeam să mă culc. Speram să pot dormi măcar în noaptea asta.
Chelul o culcă pe femeia aia înaltă pe bancheta din spate, pe când mie mi se făcu foarte rău de la cina aia atât de copioasă. Vomitam pe o tufă de trandafiri. Ceva nu a fost proaspăt sau a fost prea mult. Chelul fuma în fața portierei deschise, pe când eu undeva în spatele lor îmi goleam stomacul pe petalele alea albe și imaculate de trandafiri. Cine mănâncă și cine varsă, m-am gând eu. Orașul din vale se întindea spre noi ca un păianjen uriaş. De un singur lucru îmi părea nespus de rău că, dacă n-aș fi borât pe trandafirii ăia albi și imaculați, i-aș fi putut rupe și dărui femeii din mașină. Așa e când mănânci prea mult. Până la bursă, mai aveam de așteptat tocmai două zile.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
