Dumitru Crudu: Securistul de la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

După un timp, toți cei care veneau la terasa Uniunii Scriitorilor se împrieteneau între ei. Se mutau de la o masă la alta. Dacă pe terasa aia se afla un singur om, veneau și se așezau la masa lui. Îți puteau face și cinste dacă rămâneai fără nicio lețcaie. Veneau însă și unii de care toți se temeau.

Când apărea Grigore, unii își abandonau cafelele, berile sau borșul și își luau tălpășița. Grigore era un lungan de vreo doi metri și lat în umeri ca o stradă fără trotuare. Grigore se așeza pe scaunul din fața ta și nici una, nici două, începea să te agreseze. Nu te bătea, nu-ți cerea bani, nu te punea să-i cureți pantofii, ci te umilea verbal. Asta era marea lui plăcere sau nebunie sau pasiune: să te facă de cacao în fața întregii terase. Ceea ce am observat din capul locului e că se lua mai ales de cei cu studii în România sau de poeții tineri. Pe ăștia nu-i agrea de neam. Nu scria pe fruntea nimănui  unde a învățat și că scrie sau nu poezii, dar el îi ochea de la o poștă și se lua fără milă de ei, dând cu ei de toți pereții și ștergând cu aceștia toate podelele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Se spunea despre el că ar fi securist.

Era spaima terasei.  Și a Uniunii Scriitorilor. Se zice că portarul îl telefona pe domnul Mihai Cimpoi când apărea Grigore ca acesta să reușească să fugă din clădire pe ușa din spate.

O dată, eu, Pavel, Oleg, Ruslan, Ștefan, Iulian, Viorel am văzut că se duce la toaletă și am venit după el și -hop- am tras zăvorul exterior, încuindu-l în budă. Răcnea pe fereastra latrinei ca să-l scoatem urgent de acolo. Am preferat să fugim cu toții de pe terasă, din bar și din Uniunea Scriitorilor- au fugit până și secretarele domnului Cimpoi sau chelnerii - decât să-l redăm libertatea. După aia, o vreme, n-am mai călcat pe la barul Uniunii, despre care se spunea că ar colcăi de securiști – nu de bețivi, ci de securiști- fiecare tip cu o carafă de vin în mână putea fi sau chiar era un securist mascat- încât barul ăla lejer s-ar fi putut numi barul turnătorilor din republica Moldova. Grigore ne căuta zilnic pe acolo. Între timp, aflase cine-l încuiase în budă – ne știa numele și cum arătăm, probabil, cineva i-o fi înșirat pe una dintre mesele de pe terasă pozele noastre și el le studiase foarte atent. Ne căuta ca să ne dea în cap.

Tocmai ieșeam din clădirea Bibliotecii Naționale cu o carte în mână și el m-a văzut:

- Bă, fraiere, tu nu ești cumva Dudu? Dudule, măria ta, de-ai ști tu de când te caut eu. Dudulică, unde fugi, frățioare? Dudulene, acum ești al meu, fazanule. Lunaticule, acum ești al meu, urla el și alerga după mine pe strada 31 august, pur și simplu doborându-i din picioare pe trecătorii care nu-i cedau drumul. M-a salvat semaforul. Puhoiul de mașini s-a revărsat între noi când am ajuns eu pe partea cealaltă a străzii. Totuși, ca să nu mă scape din mâini, omul s-a aruncat în largul străzii, șerpuind printre mașini. O altă opțiune mai bună nu aveam decât să mă furișez în restaurantul Casei Presei, în care a dat buzna și el, rotindu-și capul ca un titirez prin sală. Tupilându-mă în spatele unei chelnerițe, m-am fofilat în bucătărie, cât ai clipi din gene. Cea mai tânără dintre bucătărese s-a apropiat de mine și m-a întrebat ce caut acolo. Dacă aș fi știut, i-aș fi spus, dar eu nu știam și nu i-am spus nimic. În loc de asta, am apucat-o cu mâinile pe după ceafă și am pupat-o apăsat pe buze, părul ei acoperindu-mi profilul. Cred că doar din cauza perplexității, fata nu m-a îmbrâncit și nu a țipat, lăsându-se sărutată și lăsându-mă să-i strivesc buzele zemoase. Matahala a intrat și în bucătărie, tocmai în clipa când noi ne-am ascuns după un cazan acoperit de aburi, ca să nu ne vadă celelalte bucătărese, care totuși ne-au văzut, dar nu ne-a văzut și el, iar ăsta era și lucrul pe care mi-l doream cel mai mult în clipele alea. Dezamăgit, haidamacul a ieșit afară, gonit și de zeloasele slujitoare ale faimoasei arte culinare moldovenești. Chiar și după ce el a părăsit bucătăria, noi am mai continuat o vreme să ne pupăm. Riscam însă să devenim suspecți în ochii pestelcilor albe și fata m-a rugat s-o aștept în restaurant.  Am deschis ușa bucătăriei cu mâinile tremurânde. Grigore nu se îndepărtase prea tare de restaurant. Parcă bănuind că eu încă mai eram înăuntru, pur și simplu se lipise de ușa restaurantului, strângându-și degetele cu putere în pumni. Îmi era clar că mă aștepta pe mine.

El mă aștepta pe mine, iar eu o așteptam pe tânăra bucătăreasă, care a ieșit îmbrăcată în haine civile.

În haine civile era un alt om.

Era pur și simplu răpitor de frumoasă.

M-a apucat de mână și am ieșit în stradă, iar singura mea explicație că el nu m-a văzut era faptul că Liuda era înnebunitor de sexy, îmbrăcată în fusta ei scurtă, care-i scotea în evidență picioarele lungi și fundul rotitor. El a observat-o doar pe ea și nu pe mine, de parcă nu aș fi pășit și eu lângă ea, ținând-o de mână, ci aș fi fost doar o umbră a ei sau fumul ei de țigară care se ridica spre norii de deasupra capului nostru. De cum am ieșit din Casa Presei, privirile i s-au lipit de bucile ei unduitoare și nu s-au mai dezlipit de ele până nu am dat colțul. Asta m-a și salvat pe mine. De asta, și nu m-a văzut el pășind alături de frumoasa bucătăreasă. Acum înțeleg și pot s-o spun tuturor că fundul rotund, gălăgios, scandalagiu și pârjolitor al Liudei m-a salvat pe mine de la o bătaie crâncenă, de la o bătaie soră cu moartea, de care însă nu au putut scăpa Pavel, Oleg, Ruslan, Ștefan și Viorel, pe care huiduma asta cu picioare de bivol i-a vânat prin oraș și i-a băgat pe toți la terapia intensivă de la Spitalul de Urgență din Chișinău, de unde unii dintre ei nu au mai ieșit nici azi.

Se pare că dintre cei care l-au încuiat în vinerea aia nefastă în toaleta barului Uniunii Scriitorilor doar eu și Iulian am rămas nepedepsiți, iar pe Iulian nu l-a pedepsit nu de aceea că nu ar dat de el în oraș. S-au întâlnit chiar de mai multe ori pe stradă și Grigore de fiecare dată l-a bătut prietenește pe umăr. Odată chiar eu i-am surprins îmbrățișându-se în fața Muzeului de Artă. Lumea zice că Iulian ar fi primit să lucreze pentru securitate și, de asta, Grigore l-a iertat și a devenit așa de prevenitor și de protector cu el.

Cu Liuda de mână am trecut de huidumă și am intrat în parc, unde ne-am îmbrățișat până ne-a alungat vântul de acolo. De Liuda chiar îmi plăcea. Am văzut-o de mai multe ori trebăluind în bucătăria restaurantului Casei Presei, dar nici nu îndrăzneam să mă gândesc că m-aș fi putut apropia de ea atât de frumoasă era. Ne despărțea cortina bucătăriei. În plus și pestelca aia albă o făcea inaccesibilă, cu toate că, încă din prima clipă de cum m-am întors din România, îmi plăcuse de ea. În aceea seară am dus-o la mine acasă și am tăvălit-o în patul meu până dimineață, iar din ziua aceea când m-a fugărit pe strada 31 august Grigore am rupt logodna cu singurătatea mea. Din ziua aceea, aveam și eu o iubită, spre deosebire de prietenii mei poeți, care și azi au rămas singuri și se plângeau de asta în toate poeziile lor. Am mers cu ea chiar și pe terasa Uniunii, unde aproape că un deceniu nu am mai îndrăznit să merg.

Grigore dispăruse.

Cei de la bar și de la Uniune mi-au spus că nu l-au mai văzut de câțiva ani buni. Poate că mai marii lui l-au trimis într-o altă misiune – într-o misiune specială, naiba să știe, poate chiar în Ucraina- sau poate, cine știe, l-o fi încuiat altcineva în vreo altă budă din oraș, căci bude în orașul nostru sunt cât cuprinde, de unde încă, bietul de el, nu a reușit să iasă afară.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.