Sever Voinescu pune degetul pe rană: cum a ajuns Vladimir Putin să fie admirat în România

Fostul deputat Sever Voinescu analizează modul în care românii se raportează la Vladimir Putin și arată faptul că sunt din ce în ce mai mulți care îl admiră pe liderul Rusiei. Voinescu consideră că, deși rusofobia românilor este cunoscută, românii văd în Putin tiparul politicianului extrem de puternic și carismatic.

”Vladimir Putin smulge suspine de admirație printre români de mulți ani, dar de cînd a devenit și mai agresiv în jurul Ucrainei, am impresia că începe să smulgă chiar aplauze la scenă deschisă. Dacă ar fi doar atracția pe care un conducător de genul lui o exercită asupra tinerelor travel agents n-aș fi scris acest articol. Dar e vorba de mai mult și de mai mulți. Mă întreb: cum de e posibil ca Putin să aibă nu puțini admiratori în România? Rusia lui Putin e o țară în care nici unul dintre cei care au vorbe bune despre el n-ar vrea să trăiască; rusofobia românilor e bine știută, moștenită din familii și, mai ales, perfect legitimă (vecinătatea rusă a fost mereu o provocare istorică greu de suportat pentru noi); nu se poate nota nici măcar un singur lucru bun care să fi venit dinspre Rusia lui Putin spre români de la desființarea URSS încoace. Atunci, de unde pînă unde?

Înainte de a încerca răspunsul, e bine să ne amintim că avem o tradiție oarecare în sensul acesta. Dintotdeauna au existat români care au dorit țării noastre „o tiranie ca-n Rusia!” (a se revizita Situațiunea lui Caragiale). E haos, e debandadă, se fură ca-n codru – ne trebuie ordine! Și cum altfel se poate face ordine decît cu o tiranie ca-n Rusia? În plus, dintotdeauna au existat români care, în pasivitatea lor mioritică, au aplaudat orice bobîrnac primesc cei mai puternici de la alții, socotiți mai slabi. Uite-așa, fără motiv, ia mai dă-i în mă-sa și pe-ăștia cu puterea lor, cu banii lor, cu avansul lor tehnologic! Cu alte cuvinte, există o anume predispoziție pentru a ține, complet irațional, cu Putin cel de azi. Nu putem ști cît de răspîndită sau cît de profundă, dar putem ști sigur că există. Dar motivul principal al activării putinismului românesc ține de resentimentele antioccidentale ale unora dintre compatrioții noștri. Motivele care-i fac pe unii dintre noi să fie antioccidentali sînt variate: de la experiențe personale nefericite ridicate la rang de judecată universală (ni se întîmplă tuturor) pînă la moduri mai aparte de a citi istoria, de la educația din anii comunismului la deriva patriotismului firesc în naționalism tîmpit, intoxicat, de la incapacitatea de a înțelege ce este, de fapt, Occidentul pînă la incapacitatea de a înțelege ce este, de fapt, România. Resentimentul antioccidental are drept consecință firească în zilele noastre admirația pentru Putin. Treaba e, cred, simplă la acest nivel și nu ar fi nevoie de un articol în Dilema veche ca să spui ceea ce vede și știe toată lumea. Mai toată presa prezintă ceea ce este evident cu trepidația unei mari dezvăluiri (motiv pentru care mai toată presa e caraghioasă, în fond) – noi, aici, cred și sper că nu. Vă invit, așadar, să ne gîndim mai mult și să încercăm să aflăm cîte ceva despre noi înșine privindu-i mai atent pe aceia dintre noi care țin cu Putin.

În privința recentei crize care l-a adus iar pe Vladimir Putin în prim-plan, e evident că liderul rus greșește grav, încalcă legile internaționale și pune în pericol sute de mii de oameni. La fel de evident e și că nimeni nu i-a greșit într-atît de tare încît să justifice o asemenea belicoasă reacție, cu peste 100.000 de soldați puși în front de luptă. Dar românul obiectiv nu poate accepta asta așa, pur și simplu. Doar de-aia e obiectiv. Așa că adaugă: „Totuși, Putin are și el ceva dreptate...” Păi, ce dreptate să aibă? „Trebuie respectat!” Dar cine nu-l respectă? „Păi, dacă americanii au făcut scut la Deveselu, înseamnă că nu-l respectă.” Sigur, tema respectului este și ea dilematică în cele mai mici detalii – ce-o mai fi însemnînd respectul în ziua de azi? Dar nevoia de obiectivitate a românului obiectiv trece de sine însuși. În numele obiectivității, românul obiectiv se revarsă și asupra altora, pentru a echilibra opiniile exprimate de alții, căci obiectivitatea e un fel de echilibru în mintea lui. Dacă, să spunem, apare un articol care denunță caracterul tiranic sau chiar criminal al regimului lui Putin, românul obiectiv sare imediat și predictibil pe una dintre cele trei direcții: a) dar americanii cum sînt, că și ei comit crime și ei susțin tiranii, ba chiar uită-te în țara lor, și acolo e tiranie; b) ce face Putin nu e tiranie, e patriotism, își apără țara (și aici de rigoare e să denunțe imediat momîile servile care conduc România și au vîndut țara); c) nu poți să-i zici lui Putin că e rău, trebuie să-l respecți. Imediat, vin și părerile inevitabil echilibrate ale românului obiectiv care vrea o Românie obiectivă, așa ca el: România să fie undeva pe la mijloc, nici cu rușii, nici cu americanii, că adevărul e mereu la mijloc. Cum și de ce românul obiectiv simte că e de datoria lui să fie un fel de Solomon al istoriei lumii, de judecător imparțial al tuturor celor ce au fost, sînt și vor fi și că este de datoria țării lui să fie depozitarul semeț al obiectivității în istorie, e un mister – indiscutabil, parte a farmecului acestor locuri și acestor oameni.”, scrie Sever Voinescu, în Dilema Veche.