Premium
La alegerile parlamentare din 2016 nu am mers la vot. Nu ca un mare protest, ci mai ales pentru că eram departe de secția de vot. La fel de adevărat este că puteam și să fac astfel încât să fiu mai aproape. Doar că nu am fost convins de nici una din oferte că merită să fac efortul.
Astăzi lumea întreabă din când în când în cercurile sociale: „nah, sunteți fericiți cei care nu ați mers la vot?”. Nu se refer la mine, dar eu mă știu. Și nu, nu sunt fericit. Mă număr printre cei care au vorbit de descompunerea graduală a partidelor românești încă de pe când PSD mai părea încă a fi un partid coerent. Dar adevărul este că gradul de inaptitudine, de inadaptare la stimulii sociali, de abandonare a oricărei rațiuni politice, fie și una populistă, în favoarea intereselor in Justiție, toate astea m-au surprins ca amplitudine. Dacă aș ști să merg în timp în ziua alegerilor mi-aș spune să votez.
Citiți și: Iară încearcă PSD să se sinucidă?
Pe de altă parte, argumentele de atunci stau în picioare. Să ne amintim alternativele la PSD.
Partidul Național Liberal tocmai ce încercase să nu-l propună pe Marian Munteanu la șefia Primăriei Capitalei. El nu venea din neant, existaseră contacte anterioare cu PNL care spera să îl folosească în securizarea unei hălci din electoratul naționalist. Ca un cinic ce (sper că) sunt, nu am probleme cu asta. Doar că, dintr-un personaj secundar, Munteanu se transformase în imaginea partidului. Partea înghițise întregul, unealta devenise ea meseriaș.
Cândva, o doamnă din Nigru
A ieșit la limbare pe-un tigru.
S-au întors deîndată.
Doamna era-nfulecată,
Și un zâmbet larg se ițea pe fața de tigru.
Am vorbit in zilele acelea cu mai mulți peneliști și m-a izbit că erau sinceri. Credeau că (1) acuzațiile de legionarism nu sunt o mare problemă și (2) Munteanu este /poate fi biletul lor câștigător. În vreo săptămână, și cu modesta mea contribuție, primele declarații filo-legionare ale candidatului fuseseră scoase la lumină. În vreo 10 zile unii oameni ajunseseră prin biblioteci, dezgropând de acolo texte și mai clare. Dincolo de alte aspecte asta m-a șocat atunci, că nu făcuse nimeni verificările acestea înainte.
După aceste aventuri, PNL a pierdut decent alegerile locale și jenant alegerile parlamentare. A avut loc un nou congres și de atunci încolo PNL este din ce în ce mai național și din ce în ce mai puțin liberal. Coaliția pentru Familie este bine reprezentată în partid, Mihail Neamțu pare bine văzut, etc, etc.
Citiți și: 5 motive pentru care PNL a făcut o achiziție proastă în persoana lui Mihail Neamțu
Să trecem la USR. La alegerile locale am votat lista de consilieri USR pentru Sectroul 4, București. În timp am aflat că l-am votat pe dl Antonio Andrusceac, care dorește să trimită femeile la cratiță, unde se vor simți mai împlinite și un alt domn care dorește ca săracii și clasa mai de mijloc să meargă cu autobuze separate.
Citiți și: Curiosul caz al lui Antonio Andrusceac și al Clotildei Armand
La campania parlamentară partidul își mai revenise din mai multe puncte de vedere. După alegeri, însă, s-a vădit că USR-iștii abia sunt pregătiți să facă opoziție și nicidecum nu erau pregătiți să simtă gustul puterii. Președintele „celui mai democratic partid din România” a plecat din partid în urma unei decizii democratice a partidului dar a rămas pe grupurile interne de discuție și a participat la o campanie internă. Va candida, probabil, pentru postul de primar și, presupun, partidul îl va susține.
Mai grav este că fantoma fostului președinte pare să influențeze în continuare spiritul partidului. Dl Dan voia ca dna Armand și popularii să nu fie deranjați prea tare. USR îi dă sancțiuni minime dlui Andrusceac și amână orice sancțiuni pentru dl Ivan. Dl Dan voia că USR să nu se grăbească în a formula o identitate. USR trage targa pe uscat cu programul identitar USR Viu. Și ar mai fi câteva exemple.
Unii ar putea comenta aici că USR și PNL ar apăra măcar economie și Justiția. Dar oare cum funcționează asta? Organizații care în mod evident au dificultăți să vadă de propria sănătate pretind să aibă grijă de bolile grave ale societății românești.
În 2017 răspunsul la dilema de mai sus era Dacian Cioloș și prima iterație a platformei România 100. Or fi politicienii confuzi, ni se zicea, dar Cioloș are un program de guvernare. Doar că.... nu avea. Dovadă stă în faptul că nu îl are nici acum, deși noi așteptăm disciplinați.
Despre PMP nici nu mai are sens să vorbesc.
Mno, acestea sunt forțele care vor să mă salveze de PSD. Societatea românească de astăzi este mult mai vie decât în 2010, începe să știe ce vrea, începe să ceară, începe să impună. Partidele, în schimb, încep să piardă din ce în ce mai mult contactul cu realitatea.
Să știți că mie începe să îmi fie dor de chiar și de combinatorii de altădată. De un Zgonea, de un Pont, de un Mihai Voicu, chiar și de Clotilde Armand când aducea un plus de subtilitate partidului.
S-ar putea ca la următoarele alegeri să votez, trist, cu răul cel mai mic. Dar, știți ceva, s-ar putea să nu. Precum mașinile din Matrix, am și eu limite
