Premium
*Text semnat de Emil C.
Liderii politici, în special cei puternici sau carismatici, au avut un rol esențial în evoluția politicii românești. Nu este doar o realitate a vieții politice recente ci a fost încă de la formarea statului român modern, indiferent de regimul politic. Poporul român a avut o înclinație pronunțată către simpatizarea, aprecierea, susținerea și adularea unor personalități care în mentalul colectiv reprezentau un soi de întruchipare a tot ceea ce înseamnă stat, partid sau speranță de mai bine. Cum acest fenomen a cam dispărut în ultimii ani în urma acțiunilor justiției și a dezamăgirilor în lanț e bine să analizăm cât de importanți sunt totuși liderii pentru partide și pentru viața politică în general.
Este lider politic autentic doar cel care stă bine în sondaje la încredere și intenție de vot sau trebuie mai mult decât atât?
Simpatia populației este benefică în cazul unui lider de partid, dar nu e suficientă. Un lider de partid care stă foarte bine în sondaje nu aduce neapărat plusvaloare partidului pe care îl conduce.
Dacă analizăm liderii PSD vom observa că în afară de Ion Iliescu, pentru o anumită perioadă, toți liderii care au condus partidul au stat fix în scorul acestuia. Niciunul dintre cei care i-au succedat lui Ion Iliescu, la conducerea PSD, nu a avut profilul acestuia. Adrian Năstase, Mircea Geoană și Victor Ponta reprezintă social democratul școlit, elevat, bine îmbrăcat, buni vorbitori și destul de bogați. Cu toate astea au reușit să stea în scorul partidului arătând încă o dată cât de disciplinat este electoratul de stânga. Dar niciunul dintre ei, în ciuda scorurilor de peste 40% în sondaje, nu a reușit să câștige alegerile. Geoană și Ponta nu au reușit nici măcar să-și aducă partidul la guvernare decât cu ajutorul altor lideri de pe partea cealaltă a eșicherului politic, după care iar au pierdut spectaculos atunci când au rămas singuri. Năstase a preluat un partid adus la guvernare de Iliescu și a reușit, după 4 ani, să piardă tot.
Liviu Dragnea e parcă din alt film. Nu e din clubul select al socialiștilor școliți din Primăverii, e un lider provincial destul de simplu în discurs și atitudini politice, fără mare anvergură dar probabil va reuși să stea și el în scorul partidului, fără șanse reale de a deveni vreodată prezidențiabil cu șanse de câștig. Deși această personalitate ștearsă ar avea avantajul de a nu naște atâtea antipatii la celelalte categorii de electorat, care să unifice voturile altfel fărâmițate ale dreptei. Năstase a fost suficient de arogant și corupt să o facă, Ponta pe același model devenind campion absolut pentru că a reușit să mobilizeze la vot împotriva lui un mare număr de nehotărâți. Geoană a fost doar cum a zis Iliescu. Dacă are ceva de învățat Dragnea de la ei este că e bine să vorbească cât mai puțin și să nu facă absolut nimic în timpul campaniei.
De cealaltă parte a eșicherului politic lucrurile au fost puțin mai complicate. O să includ aici și PD chiar dacă a devenit partid de dreapta ceva mai recent.
PNL a fost partidul cel mai imprevizibil din punct de vedere al liderilor. Valeriu Stoica, un tip absolut antipatic publicului larg, fără pic de carismă, a fost suficient de abil politic să salveze PNL după dezastrul CDR. Ulterior a apărut Theodor Stolojan, un lider cu o popularitate mult peste partid, un fost premier al stângii care nu avea absolut nicio legătură cu liberalismul politic. A făcut o opoziție constructivă, a unificat toate partidulețele de dreapta în jurul PNL, a pus umărul la formarea Alianței DA, întruchipa speranța liberalilor pentru câștigarea alegerilor, după care l-a apucat plânsul și restul e istorie.
Tăriceanu, un lider autentic liberal, după escapada cu Stolojan, a fost primul premier liberal de după 89. Un tip fără o mare popularitate, în momentul preluării partidului, a reușit să împiedice unificarea dreptei în jurul altui partid decât cel pe care îl conducea. A fost primul recipient de voturi antibăsiste (categorie în fază de formare în acea perioadă) și a stabilit primele relații mutual avantajoase între PNL și PSD. A devenit mult mai popular după pierderea funcției grație crizei economice care a venit ulterior guvernării sale.
Crin Antonescu a dus mai departe această colaborare și a perfecționat-o. După ce a avut un eșec cu Mircea Geoană, Antonescu a insistat și a reușit prin Victor Ponta readucerea PSD la guvernare pe post de vioara întâi, după 8 ani de opoziție. Altfel a fost cel mai carismatic lider pe care l-a avut PNL, un prezidențiabil veritabil cu un discurs foarte bun și o prezență notabilă în orice context. Aproape a reușit să-și distrugă propriul partid cu toate aceste calități.
Klaus Iohannis a fost un președinte atipic pentru PNL. A venit din afara partidului, fără prea mare carismă, fără un istoric politic în spate, tăcut și exagerat de serios. Cu toate astea în câteva luni a câștigat alegerile prezidențiale din partea PNL. A fost moștenit de Alina Gorghiu, o tânără fără un grad mare de cunoaștere și fără un grad mare de simpatie. A preluat partidul pe tavă fără vreun merit deosebit și s-a apucat metodic să-și întărească poziția în ciuda lipsei de autoritate. Are apariții publice decente, cu unele mici excepții, dar nu rupe gura târgului în sensul unui mare potențial de simpatie. Ar avea o șansă să schimbe categoria doar în urma unei guvernări liberale cu ea în postură de Premier. O astfel de funcție bine gestionată te poate scoate dintr-un plafon impus de vârsta fragedă sau lipsa de vizibilitate. Are și avantajul unui președinte la primul mandat, provenit din partidul pe care îl conduce, avantaj pe care PSD și Liviu Dragnea nu-l au.
PD a avut un început aproape UTC-ist cu un Petre Roman idol al femeilor muncitoare, simbol al comunistului reformator, tânăr, plin de optimism. A avut un rezultat bun în 1996, dar a plătit prețul guvernării CDR. A avut meritul de a fi cel care a îndrumat o bună parte a electoratului reticent la partidele istorice, dar în același timp anticomunist către un comportament electoral de dreapta. A fost urmat de Traian Băsescu, care alături de Ion Iliescu merită o analiză separată. Mă voi rezuma doar la faptul că a fost un lider atipic, greu de definit ideologic, cu o carismă oscilantă dar care și-a pus amprenta asupra evoluției tuturor partidelor. A adus PSD la guvernare pe post de vioara a doua, a câștigat Primăria Capitalei, a câștigat două alegeri prezidențiale, a supraviețuit la două tentative de demitere, a lăsat moștenire două partide și nu a terminat încă. Strict ca lider al PD a fost performant, reușind să ia fața partenerilor liberali pe ultima sută la prezidențiale în 2004 deși raportul dintre cele două partide era în defavoarea PD la acea vreme. A urmat Emil Boc, un tip simpatic cât a fost în opoziție, dar foarte antipatizat atunci când a preluat guvernarea. A reușit să aducă PD în postura de partid câștigător al alegerilor parlamentare. Deși un mare merit îl are și Băsescu, președintele PD era Emil Boc. Guvernarea în plină criză economică și-a spus cuvântul și Emil Boc nu a reușit să păstreze o zestrea electorală demnă de un premier. A fost urmat de doi lideri pentru că PD s-a divizat.
O Elena Udrea, controversat personaj girat de președintele Băsescu, dar cu un grad mare de antipatie atât publică cât și în interiorul propriului partid și un Vasile Blaga, depășit dar agățat de noua construcție liberală care conține cea mai mare parte din ceea ce a fost PD. Elena Udrea a avut un an prost din punct de vedere al justiției așa că Băsescu a preluat personal noua construcție politică. Vasile Blaga este încă co președinte la noul PNL, dar probabil pas cu pas se pregătește de pensionare, nu neapărat din proprie voință. Spre deosebire de Băsescu nu are nici contextul, nici forța și nici dorința de a crea avantaje propriului partid în noua construcție. Se va mulțumi cu un rol secundar, este postura care îl prinde cel mai bine.
Ar mai merita menționați Corneliu Coposu, un lider cu o popularitate extraordinară pe care a reușit să o transfere absolut nemeritat lui Emil Constantinescu, cel care a reprezentat eșecul suprem al dreptei românești. Corneliu Vadim Tudor și Teodor Meleșcanu au avut momentele lor cu partidele lor unipersonale, ambele transformându-se într-un final în eșecuri, unul prea radical altul formă fără fond.
Pentru viitor merită menționat Dacian Cioloș, un soi de Stolojan modern care după o scurtă guvernare în care nu a făcut nici bine nici rău, va putea fi scos ca soluție salvatoare din joben peste câțiva ani, dacă o va cere contextul.
În concluzie un lider cu largă simpatie la public nu asigură neapărat succesul cum la fel unul foarte nepopular nu asigură eșecul. Un discurs bun, o prezență agreabilă, o viziune politică solidă sau un talent manipulator ieșit din comun nu asigură calitățile unice necesare unui lider de succes. Partidele care supraviețuiesc liderilor fondatori sunt partidele care contează. Asta înseamnă că liderul poate conta mai mult sau mai puțin, în funcție de context dar ceea ce reprezintă el e mult mai important, echipa.
Ar trebui să fim mai puțin atenți la personalități și mai atenți la echipe.
