Premium
Entuziasmul românilor față de democrație s-a domolit destul de repede, după căderea lui Ceaușescu. De altfel, înțelegerea democrației a fost deficitară încă de la bun început. Un sondaj realizat de USAID în aprilie 1990 arăta că oamenii aveau o reacție mai degrabă negativă față de cuvântul ”partid”, dar pozitivă față de cuvântul ”front”. Mulți își amintesc încercarea puterii provizorii din acel moment, sub larga umbrelă a Frontului Salvării Naționale, de a ostraciza celelalte partide apărute, unele ieșite din adormire, după 50 de ani, și cunoscute sub denumirea de ”partide istorice”.
Democrația nu poate fi concepută fără partide politice, fără alegeri libere și corecte, fără presă liberă și fără o societate civilă puternică. Democrația însă poate fi ușor falsificată. Așa cum Ion Iliescu încerca să acrediteze ideea că democrația înseamnă Frontul Salvării Naționale și alegeri libere, în primul an după revoluție, și astăzi politicienii încearcă să ne convingă că democrația înseamnă puterea alegătorilor de a schimba conducătorii politici odată la patru ani. Nimic mai fals.
Citește și 22 decembrie 2015. De ce n-a prins capitalismul în România?
Iată câteva argumente că România este departe de a fi o democrație consolidată la 26 de ani de la căderea dictaturii lui Ceaușescu.
1.Alegeri libere și corecte
În 2014, teoretic, toți românii aveau drept de vot și acces egal la procesul electoral. În realitate, costurile votului pentru cetățenii români din afară țării erau uriașe, în termeni de deplasare la urne și timp de așteptare. A fost o tentativă evidentă a autorităților de a descuraja votul din Diaspora, care nu era favorabil candidatului promovat de PSD. Atunci când voturile sunt cumpărate cu bani sau cadouri, se mai poate spune că oamenii aleg liber și în cunoștință de cauză? Sigur că nu. Pentru că atunci va câștiga alegerile cel care are mai mulți bani sau acces la resurse. Așadar, reprezentativitatea aleșilor este distorsionată. În România, mai ales în comunitățile mici, practici precum cumpărarea de voturi sau amenințarea alegătorilor cu tăierea ajutoarelor sociale sunt curente în campaniile electorale. De asemenea, modificarea proceselor verbale în unele secții și redistribuirea voturilor ”din pix” între partidele mari este o altă practică, de care presa vorbește prea puțin, pentru că e greu de probat.
2. Participare civică
E o iluzie că o țară e cu adevărat democratică fără organizații neguvernamentale puternice, capabile să-și asigure finanțarea din surse independente de stat. Oamenii trebuie să aibă mecanisme de a sancționa și cenzura deciziile politicienilor mai des decât o dată la patru ani. În România, organizațiile neguvernamentale au depins prea mult timp de fonduri internaționale sau chiar de surse de finanțare conectate ocult la anumite partide sau instituții. Neputând sta pe picioarele lor, în timp, au fost slăbite, preluând agenda finanțatorilor și mai puțin a celor ale căror interese trebuiau să le apere prin misiunea asumată. E adevărat că și disponibilitatea românilor de a se asocia pentru a deveni mai puternici a fost mult diminuată după primii ani de la Revoluție. Problemele economice, pesimismul, dar și înăbușirea brutală a unor proteste legitime în 1990 au dus la o retragere a cetățeanului din viața publică și o încercare de a supraviețui pe cont propriu, așa cum a fost obișnuit de regimul comunist.
3.Raiul oligarhilor
Democrația poate fi ușor mimată de doi sau trei oameni puternici cu resurse financiare imense. Așa s-a întâmplat cu cei trei mari oligarhi, Patriciu, Voiculescu și Vântu, care, după ce au acumulat capital, la limita legii, au încercat să controleze partide politice, parlamentari, miniștri, până la urmă, decizii ale statului român. Având și trusturi media puternice, cei trei ar fi putut să pună în scenă mulți ani o ”frumusețe de democrație”: cu partide, alegeri libere, presă liberă, critica Puterii. În spatele acestui joc Putere-Opoziție, însă, ar fi stat doar ei trei, iar bugetul țării s-ar fi împărțit după propriile interese. A fost nevoie de intervenția instituțiilor statului și de o luptă politică acerbă pentru a stopa acest scenariu de coșmar.
4.Respectarea suveranității poporului
Țara în care majoritatea politicienilor le spune alegătorilor că un referendum este pur consultativ nu poate fi o democrație. Așa s-a întâmplat cu referendumul din 2009, validat de o rată înaltă de participare, cu un covârșitor vot pentru simplificarea instituției Parlamentului. Rezultatele referendumului nu au fost puse niciodată în aplicare, în ciuda prevederii constituționale care face din referendum expresia directă a suveranității poporului român. Politicienii, vizați direct de măsurile referendumului, nu au încetat să explice celor care au votat că referendumul consultativ este un instrument la dispoziția decidenților pentru a afla voința majoritară, fără a fi în niciun fel obligați să pună în practică această voință suverană. Adică, un fel de sondaj de opinie.
5. Statul de drept/domnia legii
Deși par cumva două noțiuni separate, democrația nu poate fi concepută în absența statului de drept, mai exact, domnia legii. Domnia legii înseamnă respectarea Constituției și legilor țării și aplicarea lor egală tuturor cetățenilor fără nicio discriminare. În România, s-a văzut că e posibil să nu fie respectată Constituția, fără a exista niciun fel de consecințe, nici la nivelul sancțiunilor, nici la nivelul restabilirii ordinii de drept. Așa s-a întâmplat cu Ordonanța de Urgență a Guvernului care a suspendat pentru o lună o dispoziție legală: sancționarea primarilor care schimbă partidul înainte de terminarea mandatului. Deși OUG a fost declarată neconstituțională, ea și-a produs efectele și nu a mai fost restabilită ordinea inițială de drept. Vara lui 2012 ne-a adus și ea o abundență de exemple în care actele guvernului au suspendat atribuții constituționale, fără a mai putea repara în niciun fel devierea de la legea fundamentală. Avocatul Poporului este unul din cenzorii actelor executive care intră în contradicție cu Constituția, dar persoana nominalizată de partide ca să exercite această cenzură este, de cele mai multe ori, obedientă voinței partidelor la putere. O mulțime de prevederi legale sunt încălcate de Guvern și Parlament, deoarece nu există prevederi imperative și sancțiuni.
6. Pomeni electorale și vinderea viitorului
Jocul democratic ar trebui să împiedice acele cazuri în care Guvernul și Parlamentul acordă recompense și favoruri unor categorii sociale amanetând viitorul unor generații, pentru a obține beneficii electorale pe termen scurt. E adevărat că și în democrațiile consolidate politicienii la putere iau măsuri cu caracter electoral pentru a-și asigura un avantaj în alegeri, dar asta se întâmplă în limitele echilibrelor bugetare și posibilităților economice existente. Îndatorarea excesivă și depășirea unor praguri de cheltuieli publice au fost practici curente chiar și la 20 de ani de la revoluție, care au produs grave distorsiuni macro-economice, ce n-au putut fi reparate decât prin măsuri nepopulare, cu răni adânci în conștiința publică și o scădere accelerată a încrederii cetățenilor în instituțiile democratice.
7. Partide politice S.A.
Partidele politice din România s-au constituit pe fundamente greșite. Ele nu sunt organizații democratice care își propun să reprezinte interesele unor categorii de cetățeni în forul legislativ, ci mai degrabă un fel de firme cu câțva acționari. Partidele se comportă ca niște firme și atunci când ajung la guvernare. Ele vând contracte publice și demnități în stat în schimbul unor bani sau favoruri pe care cumpărătorii sunt obligați să le onoreze în funcția publică față de vânzător. Lipsa de transparență în finanțarea campaniilor electorale și democrația internă mimată au condus la apariția unor ”hibrizi” (numiți partide), controlați de câteva persoane, care pun în fața misiunii publice asumate, interese personale sau de grup. Consecința acestei distorsiuni este directă asupra cetățeanului: legi nedrepte, legi cu dedicație, acte normative neconstituționale și, firesc, o neîncredere uriașă a publicului în ideea de partid politic.
8. Parlament slab și necredibil
Parlamentul ar trebui să fie coloana vertebrală a oricărei democrații. Numai că echilibrul puterilor în stat a fost adeseori stricat de jocul politic din România. Guvernări prin OUG și asumări de răspundere au transformat Parlamentul într-un organ decorativ al democrației și statului de drept. Nu e mai puțin adevărat că membrii Parlamentului s-au comportat adeseori nedemn față de încrederea cu care fuseseră învestiți. Votarea unor privilegii indecente pentru parlamentari, refuzul de a permite procurorilor sau judecătorilor să decidă într-o anchetă judiciară, prin abuzul de sistemul imunităților au dus la scăderea drastică a credibilității forului legislativ. Recredibilizarea prin măsuri populiste, votate în unanimitate, dar fără responsabilitate, s-a dovedit iluzorie.
9. Guvern de tehnocrați sau guverne ultraminoritare
Soluțiile pe care partidele politice le-au folosit pentru a depăși o criză politică au fost de multe ori nedemocratice. Guvernul tehnocrat Cioloș este cel mai recent exemplu. Un guvern fără o majoritate stabilă asumată la vedere în Parlament este o sfidare la adresa democrației. Guvernul Tăriceanu, ultra-minoritar (cu 25% susținere parlamentară) a fost un alt exemplu de distorsionare a jocului democratic. Deși guvernul avea inițiative legislative și lua măsuri mai mult sau mai puțin populare, nu era clar cine își asumă răspunderea politică pentru acestea. Păcălirea alegătorului este probabil cel mai serios derapaj de la democrație din ultimii 26 de ani și a fost practicat pe scară largă, fără nici cea mai mică remușcare. UNPR a fost un partid care și-a constituit un grup parlamentar fără a fi fost validat în alegeri, dar cu un potențial de șantaj uriaș în majoritățile din care a făcut parte.
10. Controlul civil al instituțiilor de forță
În orice democrație, instituțiile de forță (cele militare sau serviciile secrete) se află sub control civil. Controlul civil nu se exercită doar prin numirea unor persoane din afara sistemului, eventual din viața politică, la vârful acestor instituții. Controlul civil înseamnă și comisii parlamentare puternice de control permanent al activității instituțiilor care prin specificul lor acționează discret, dincolo de ochii publicului. Acest control civil garantează că instituțiile de forță cheltuie banii alocați din buget doar în interesul cetățenilor și nu comit abuzuri, la umbra ”secretomaniei”. În România, comisiile parlamentare de control a activității instituțiilor militare sunt slabe și neconvingătoare. Deși, cu trecerea anilor, scandalurile publice privind cheltuielile acestor instituții și depășirea atribuțiilor constituționale au scăzut, nu e încă foarte clar dacă asta se întâmplă pentru că numărul unor astfel de derapaje s-a diminuat sau pentru că e mai bine ținut capacul pe oală.
11. Blocaje instituționale
În orice democrație apar crize politice, dar există mecanisme clare de deblocare a unor asemenea crize. Atunci când Parlamentul se îndepărtează semnificativ de la reprezentarea alegătorilor, el poate fi dizolvat. Atunci când apar conflicte între puteri, cum sunt suspendarea Președintelui, blocarea de către legislativ a actelor justiției, numirea și revocarea unor membri ai cabinetului, ar trebui să existe mecanisme instituționale (de obicei în legea fundamentală) care să permită ieșirea din blocaj, cu soluții satisfăcătoare pentru majoritate. În 2007, deși Parlamentul a propus poporului demiterea Președintelui României, iar poporul a respins majoritar propunerea, s-a mers mai departe, menținând tensiunea între cele două instituții. În mod normal, Constituția ar fi trebuit să prevadă ”demiterea” celui care a pierdut jocul (adică, dizolvarea Parlamentului), pentru a detensiona situația. Dizolvarea Palamentului este și ea foarte greoaie, chiar dacă, la un moment dat, din cauza unor reașezări repetate ale raporturilor de forțe, Parlamentul nu mai este reprezentativ pentru voința majorității. Și asta s-a întâmplat în multe situații, fără să poată fi folosit instrumentul întoarcerii la popor, adică, alegerile anticipate, care ar fi relansat încrederea în clasa politică. Toate aceste blocaje nu au făcut decât să dinamiteze sistematic credibilitatea instituțiilor democrației.
