Premium
Oraşul Istanbul din Turcia găzduieşte în prezent aproape 600.000 de refugiaţi sirieni aflaţi sub protecţie temporară, conform datelor furnizate de către Libor Chlad, coordonatorul Instrumentului UE pentru Refugiaţii din Turcia din cadrul Direcţiei Cooperare a Delegaţiei UE la Ankara, în cadrul unei întâlniri avute la 14 noiembrie cu jurnalişti din diferite state ale Uniunii Europene, prezenţi la Istanbul pentru o vizită de documentare potrivit Agerpres
Suma stabilită a fost de 6 miliarde de euro, bani care au fost împărţiţi în două tranşe a câte 3 miliarde de euro şi gestionaţi împreună cu partenerii instituţionali relevanţi din Turcia, anumite organizaţii ale Naţiunilor Unite, ONG-uri sau instituţii financiare internaţionale. Prima tranşă a fost deja cheltuită aproape în întregime, în timp ce pentru cea de-a doua se află încă în desfăşurare faza de identificare a partenerilor din Turcia.
O problemă cu care se confruntă autorităţile din Turcia în gestionarea acestui val uriaş de refugiaţi din ultimii ani, care constituie totodată şi grupul ţintă sau principalul beneficiar al FRIT, este aceea că mulţi refuză să meargă să se înregistreze oficial în noua lor ţară, pentru a putea beneficia de ajutorul care li se oferă. O parte dintre aceştia evită să se înregistreze, de teamă să nu fie trimişi înapoi în Siria, unde conflictul continuă, o teamă mai mult sau mai puţin justificată în contextul în care asemenea afirmaţii au mai fost făcute ocazional de către diverşi politicieni turci în ultimii ani. Alţii speră să plece din Turcia spre Europa occidentală. De asemenea, având în vedere faptul că refugiaţii au obligaţia de a rămâne în regiunea în care au fost înregistraţi, o parte dintre ei evită să se înregistreze în eventualitatea că vor dori să părăsească regiunea respectivă.
Oricum, conform asigurărilor oferite ziariştilor străini de şeful Delegaţiei UE în Turcia, ambasadorul Christian Berger, niciun sirian nu poate fi forţat să se întoarcă în Siria, dacă nu îşi doreşte acest lucru, pentru că aceasta ar însemna încălcarea principiilor Naţiunilor Unite, care spun că orice repatriere a unui refugiat trebuie să fie voluntară, să constituie o alegere liberă şi să respecte principiul siguranţei.
Proiectele dezvoltate de UE şi parteneri nu se adresează însă doar refugiaţilor, ci în egală măsură şi comunităţilor gazdă. Pentru că, luând de exemplu prezenţa numeroasă a refugiaţilor sirieni din Istanbul, este clar că oraşul resimte o anumită presiune, în contextul în care Turcia se confruntă în prezent cu o criză economică şi cu un şomaj ridicat, inclusiv din cauza conflictului din ţara vecină.
Prin urmare, una dintre măsurile care au fost luate în cadrul FRIT a fost acordarea unor carduri bancare beneficiarilor direcţi ai proiectului, nominale, prin care aceştia primesc anumite sume de bani în fiecare lună, pe care îi cheltuiesc direct pe piaţa locală, pentru a-şi cumpăra alimente, pentru a-şi plăti transportul sau acoperi alte nevoi. Cu alte cuvinte, odată ce a devenit clar că prezenţa refugiaţilor sirieni pe teritoriul Turciei nu avea să fie una temporară şi că aceştia aveau să rămână în noua lor ţară pe termen lung, s-a trecut de la acordarea de alimente, asistenţă medicală şi celelalte lucruri necesare care le erau acordate acestora sub formă de ajutor umanitar, direct în centrele temporar amenajate, la acordarea unei sume de bani, care poate fi cheltuită pe plan local, fiind astfel ajutată din punct de vedere economic şi comunitatea gazdă.
De asemenea, o altă măsură având ca scop îmbunătăţirea şi armonizarea relaţiilor dintre localnicii turci şi noii sosiţi, având în vedere că procesul de integrare într-o societate până atunci necunoscută este dificil pentru oricine, în orice parte a lumii, a fost aceea de a colabora cu presa din Turcia, pentru a difuza corect informaţiile necesare şi a explica atent şi în detaliu care este situaţia.
O altă problemă cu care se confruntă noii veniţi în încercarea lor de a se integra în noua societate o constituie bariera lingvistică, respectiv necunoaşterea limbii turce. Impactul este resimţit atât în ceea ce priveşte relaţia acestora cu membrii comunităţii gazdă, cu autorităţile, cu personalul medical, în anumite cazuri, cât şi în ceea ce priveşte şansa de a-şi găsi un loc de muncă.
Un exemplu mai degrabă fericit îl reprezintă în acest sens medicii sirieni, care după o perioadă în care sunt nevoiţi să urmeze un curs prin care sunt familiarizaţi cu particularităţile sistemului de sănătate turc, primesc dreptul de profesa din nou medicina în centrele de sănătate amenajate special pentru refugiaţi, unde nu au nevoie să ştie să vorbească limba turcă, pacienţii lor fiind exclusiv sirieni. Problema este însă că aceşti medici au şanse foarte mici să ajungă într-un spital normal din Turcia, pentru a practica specializări precum chirurgia sau cardiologia, pe care le aveau înainte, în Siria, din cauza diferenţelor de sistem medical. Pentru a avea totuşi şansa de a reuşi să ajungă într-un spital pe un post de chirurg sau cardiolog, un medic sirian ar trebui să investească în primul rând mult timp şi bani, de care nu dispun.
Unul dintre medicii de la un centru de sănătate pentru imigranţi, din Istanbul, care a vorbit cu jurnaliştii participanţi la vizita de documentare organizată în acest oraş pe 14 şi 15 noiembrie de către Delegaţia UE în Turcia, a declarat că se numără printre cazurile fericite de medici sirieni care reuşesc să practice şi în Turcia aceeaşi specializare pe care o avea şi acasă. În schimb, soţia sa, care era stomatolog în Siria, nu reuşeşte să-şi practice meseria în noua lor ţară de adopţie.
O altă problemă cu care se confruntă refugiaţii sirieni din Turcia este separarea familiilor, perfect ilustrată de cazul unei femei întâlnite de jurnalişti la sediul Crucii Roşii din Turcia, cu ocazia aceleiaşi vizite de documentare la Istanbul. Femeia, care în Siria locuia într-o zonă puternic afectată de război, Daria, le-a povestit jurnaliştilor că se află singură în Turcia, în timp ce soţul ei se află în Franţa, de unde reuşeşte din când în când să îi trimită bani, are un fiu care a rămas în Siria, un altul care se află în Grecia, un al treilea care a reuşit să plece din Grecia şi a ajuns în Marea Britanie, unde învaţă limba şi recent s-a angajat, şi un al patrulea fiu în Germania. Pe cel din Germania femeia nu l-a mai văzut de 6 ani, iar pe cel din Marea Britanie nu l-a mai văzut de 4 ani. Acesta din urmă are şi el, la rândul lui, un fiu de numai două zile. Femeia este nevoită să vorbească mai întâi cu un traducător de arabă-turcă, care la rândul lui vorbeşte cu un traducător de turcă-engleză, pentru ca povestea ei să ajungă la jurnalişti. În Turcia munceşte, găteşte pentru cei care au nevoie. Din cînd în cînd are grijă, ca voluntar, de copiii de la Centrul Crucii Roşii, în timp ce mamele acestora urmează cursurile de gătit, cusut sau de coafor. Nu vrea neapărat să se întoarcă în Siria, în situaţia în care ar înceta conflictul şi totul ar fi reconstruit acolo, pentru că mai important pentru ea este acum să îşi întregească familia, să fie alături de copii. Oricum, este recunoscătoare, în ciuda tuturor acestor aspecte, că acum se află în Turcia şi că este în siguranţă
